3.2 C
Chișinău
sâmbătă, 4 decembrie, 2021

Eşecul Vilnius şi principiul vaselor comunicante, de Dan DUNGACIU

Must read

Comentarii recente

dan-dungaciuÎn ziua de joi, 9 aprilie 2009, o coloană oficială formată din şase maşini trecea graniţa României pe la Albiţa. Coloana aducea la Bucureşti pe ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu, şi ministrul consilier, Ioan Gaboreanu, declaraţi cu o zi înainte personae non gratae de către autorităţile de la Chişinău. Pe 24 aprilie, după o imundă campanie de presă, autorităţile R. Moldova aunţă că nu acceptă noua nominalizare, în persoana diplomatului Mihnea Constantinescu, propusă de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti pentru funcţia de ambasador.

În această amosferă de război rece, cu ziarişti expulzaţi şi vize pentru cetăţenii români impuse de autorităţile de la Chişinău, România participă, totuşi, la lansarea Parteneriatului Estic, pe 7 mai, la Praga. Un instrument destinat să aprofundeze cooperarea UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, R. Moldova, Ucraina.

Cronica unui eşec anunţat

Nu a fost singura problemă a acestui instrument de politică externă a UE. Au existat de la început discuţii între „noua” şi „vechea Europă”, cum ar fi spus Donald Rumsfeld. Discuţiile iniţiale s-au blocat inclusiv la terminologie, primii dorind să denumească cele ţase state drept „ţări europene”, ceilalţi drept „ţările estice ale Europei”. Era de fapt o contradicţie mai adâncă, nesoluţionată niciodată până la capăt, între cei care vedeau acest instrument ca un mecanism de civilizare şi cooperare cu statele din vecinătatea Europei, dar nu de integrare – „everything but institutions”, cum avea să declare însuşi Barroso – şi cei care sperau că acest instrument urma să aducă statele membre în UE. A prevalat, de fapt, prima opţine, căci acestor state nu li s-a oferit niciodată vreo perspectivă clară de aderare, iar Acordurile de Asociere pregătite pentru ele, în eventualitatea semnării lor, nu garantau – precum în cazul Balcanilor de Vest – integrarea europeană. La rândul lor, statele incluse în Parteneriat au considerat, în pofida evidenţelor, dar jucând pe ambiguitatea tacit asumată de iniţiatori, că instrumentul este unul pregătitor pentru integrare, de aici declaraţiile politice encomiastice, nu odată, faţă de acest mecanism şi potenţialul său. Peste toate aceste dificultăţi de pornire, s-a adăugat atitudinea Federaţiei Ruse. Ţinând seama de profilul iniţiatorilor Parteneriatului – Polonia şi Suedia -, pentru Moscova devenise limpede că, în pofida asigurărilor tacite de la Bruxelles, noul instrument poate deveni unul integraţionist. În aceste condiţii, mai ales că Parteneriatul Estic se suprapunea pe ceea ce Rusia numeşte „străinătatea apropiată”, adică zona ei de interes imediat şi strategic, reţeta confruntării era pregătită.

După semieşecul Summitului NATO de la Bucureşti din 2008, după războiul ruso-georgian care nu a generat nicio reacţie occidentală coerentă împotriva Rusiei, Parteneriatul Estic părea, totuşi, o nouă tentativă de a muta frontiera euro-atlantică – inclusiv cea politică, nu doar economică – spre Est. Una dintre culminaţiile sale urma să fie Summitul de la Vilnius.

Vilnius 2013, un fel de Bucureşti 2008

S-au pus multe speranţe în acest eveniment. Semnarea de către Ucraina şi R. Moldova, poate şi Georgia, erau date ca certe la începutul anului 2013, iar acest optimism – deloc realist – popula declaraţiile politice ale unor lideri din UE şi din afara ei. La jumătatea lui 2013, a rămas în discursul public doar semnarea pentru Ucraina şi parafarea pentru R. Moldova şi Georgia…

A fost şi mai rău. La fel ca la Summitul NATO de la Bucureşti, când Ucrainei şi Georgiei le-a fost refuzat road-map-ul, un soi de asociere cu NATO, în ciuda eforturilor făcute de partea americană şi a „noii Europe”, iar despre NATO nu s-a mai vorbit în legătură cu această regiune, la Vilnius Ucraina nu a semnat asocierea politică şi economică. Se va petrece cu UE după 2013 ceea ce s-a întâmplat cu NATO după Summitul de la Bucureşti din 2008?

Nu este deloc exclus. Declaraţia finală a Summitului nu face nicio referire la perspectiva europeană pentru statelele incluse în Parteneriat, respectiv este o victorie explicită a celor care, de la început, construiseră Parteneriatul pentru a ţine statele membre afară. În aceste condiţii, chiar în perspectiva semnării asocierii, ţinta finală din perspectiva UE va fi doar un spaţiu economic extins – „de la Vladivostok la Lisabona” -, care să nu fie un semnal de confruntare cu Moscova, ci de cooperare. Pe de altă parte, extinderea UE nu se va opri, doar că va fi cantonată la Balcanii de Vest, proces care, după declaraţiile recente ale preşedintelui Parlamentului European Martin Schultz, va mai dura circa 15 ani. În ceea ce priveşte liberalizarea vizelor – dosar fără legătură directă cu Acordul de Asociere -, el rămâne la latitudinea politică a statelelor din Uniune, care, în acest moment, în perspectiva europarlamentarelor şi a resurecţiei partidelor populiste, nu se gândesc la aşa ceva. Cum s-a exprimat un diplomat european, liberalizarea vizelor „nu este o prioritate pentru UE”.

Sursa: romanialibera.ro

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri