10.2 C
Chișinău
marți, septembrie 21, 2021

Eminescu și daimonul socratic, de Mihai CIMPOI

Must read

Comentarii recente

LUCEAFAR-18094(15 februarie 1989, Glasul)Strigătul eminescian are un raționament socratic în dedesubtul său

„Pe mine mie redă-mă”e un strigăt deznădăjduit care conține în sine ultima șansă oferită de dialectica devenirii ființei. Omul acestei deveniri (fie el excepțional, fie esența umană comună) a trecut prin mai multe avataruri, în care era cît pe ce să-și piardă unitatea ființei. E pătruns de deznădejde, luminată, însă, de nădejdea regăsirii eului adevărat. Ființa se asemuie rîului mitic Iordan: se întoarce în locul de unde a început să curgă; înscrie, deci, un cerc perfect. „Iordanis conversus est retorsum”. Odiseea întoarcerii către Sine e posibilă datorită devenirii „în cerc”. Daimonul socratic al dialecticii lucrează în ființă, îndrumînd-o pe căi circulare, nu rectiliniare: dacă contrariile care apar nu s-ar echilibra una pe alta, îi spunea el convorbitorului său Quebet, descriind ca și cum un cerc, dacă apariția ar merge pe o linie dreaptă, numai într-un sens și nicicînd nu s-ar întoarce îndărăt, în sens opus, totul în cele din urmă ar lua una și aceeași înfățișare, ar obține unele și aceleași însușiri, și apariția s-ar curma…

Strigătul eminescian, are, așadar, un raționament socratic în dedesubtul său.

Cercul este prin definiție dialectic: începe de la un punct care semnifică o afirmare și sfîrșește în același punct pe care-l neagă, înscriindu-l într-un întreg.

„Oda în metru antic” nu este decît o înaintare în cerc (în planul întregii viziuni) și în cercuri exînscrise pe parcurs. Prima strofă înfățișează începutul Macrocercului și un cerc foarte dialectic al devenirii: poetul nu credea să învețe a muri vrodată. Ființa eminesciană intră, după ce mai întîi anunță contrapunct intrarea ei în sfera vieții – morții, în cercul singurătății romantice. E un narcisism invers, ochii fiind ridicați în sus, la „Steaua Singurătății”.

Al doilea cerc este cel al suferinței „dureros de dulci” care face ființa să fie pătrunsă „pîn-în fund” de „voluptatea morții Nendurătoare”. Sentimentul nonexistenței atinge, prin hipertensiunea lui, culmea.

Vine, însă, arderea recuperatoare (mereu contrariile se întîlnesc prin expresia lor oximoronică în unitate). E cercul combustiunii lăuntrice, greu de stins chiar cu „toate apele mării”.

Cel de-al patrulea cerc e cel al arderii potențate și dulce – iarăși – la Culme, unde atinge, bineînțeles, punctul maxim al desperării: poate oare ființa poetului să reînvie luminos din propriul rug ca pasărea Phoenix?

Cel de-al cincilea cerc pare să fie – la o lectură superficială – al Nirvanei; e renunțarea energică la viață, la existență prin refuzul văzului activ („piară-mi ochii turburători din cale”) și rechemarea „nepăsării triste”. Dar înaintea intrării în Neant, poetul cere împlinirea supremă, întregirea ființei risipite și dezmembrate și atunci pasivitatea buddhistă este subminată de strigătul final care e mai degrabă afirmativ, intrigator.

E un strigăt care încheie și Macrocercul Ființei, sugerînd unitatea supremă a vieții și morții, unitate care e superioară (datorită eului redat sieși) vieții și morții luate aparte.

Daimonul socratic al Odei: s-a mișcat mereu, tot întorcîndu-se spre început și configurînd/cercuri ce împacă contrariile.

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri