3.2 C
Chișinău
joi, 28 octombrie, 2021

Adriana Matcovschi: Am trăit 31 august 1989 cu o bucurie oarecum amară

Must read

Comentarii recente

matcInterviu oferit de Adriana Matcovshi, fiica regretatului poet Dumitru Matcovschi

Libertatea de care ne bucurăm astăzi am obținut-o cu mult efort și dăruire grație oamenilor dedicați acestui pământ, printre care și Dumitru Matcovschi. Care sunt cele mai vii amintiri ale dvs. în legătură cu anii renașterii naționale, și anume ziua de 31 august, când a fost proclamată limba română ca limbă de stat și s-a revenit la grafia latină?

Adriana Matcovschi: Mă bucur că aţi început dialogul nostru amintind de oamenii dedicaţi cauzei de renaştere naţională a Basarabiei, pentru că, într-adevăr, a fost vorba de mult efort, mergând până la sacrificiu, de care au dat dovadă aceşti oameni. Şi pentru că mă întrebaţi în mod concret despre data de 31 august 1989, când s-a trecut la grafia latină şi când limba română a fost proclamată limbă de stat, vă voi spune că amintirile mele legate de acea zi trec, în mod inevitabil, prin filtrul emoţiilor legate de destinul tatălui meu, Dumitru Matcovschi.

Accidentul care a fost pus la cale împotriva lui şi care a marcat viaţa familiei noastre a avut loc la 17 mai 1989, astfel că am trăit momentul 31 august 1989 cu o bucurie oarecum amară.

Limba română, limba maternă a tatei, a mamei, a mea, a milioane de locuitori ai Basarabiei a fost repusă în drepturi, însă tata era ţintuit în paturi de spitale, astfel că amintirile mele cele mai vii sunt legate de evoluţia de atunci a stării sale de sănătate: a deschis ochii, a reînceput să vorbească, ne recunoaşte, recunoaşte revista Nistru-Basarabia, respiră fără aparat, îşi aminteşte versuri şi mai ales îşi aminteşte de lupta sa…

Aşa că ne-am bucurat şi în acea zi alături de tata, ne-am bucurat pentru faptul că a apucat să trăiască acele momente, pentru că oamenii recitau şi cântau poezia sa „Basarabia”, îl salutau pe stradă la festivităţile organizate cu acest prilej, îi ofereau flori, îi mulţumeau pentru „tot ce a făcut”. Da, erau asemenea oameni, de obicei oameni simpli, de la ţară, pe care tata i-a iubit foarte tare. Cred că a luptat în primul rând pentru ei.

Ce mesaj a vrut să transmită Dumitru Matcovschi prin opera sa dedicată limbii române?

Adriana Matcovschi: Mesajul este unul explicit: în Basarabia se vorbeşte limba română, limba lui Eminescu şi a lui Creangă, o limbă frumoasă, o limbă în care visăm, pentru că este limba noastră maternă. Tata are multe poezii dedicate limbii materne, limbii române, iar una dintre ele, care îmi place foarte tare, aşa se şi intitulează: „Limba română”. „Limba română. Limba dăinuirii acestui neam de volintiri şi de martiri. O carte veche, nepereche. O psaltire. Şi încă una. Cartea eternelor iubiri…”

Care este versul sau textul care v-a plăcut cel mai mult din creația tatălui dvs.?

Adriana Matcovschi: Este greu să aleg un singur vers… Cred că şi lui tata i-ar fi fost greu să aleagă unul singur. Ţinea foarte mult la poezia „Basarabia”, dar şi la versurile sale care au devenit ulterior cântece, cum ar fi „Pomul Vieţii”, „Sărut femeie, mâna ta”, „Va fi cândva”…

Îmi vin de multe ori în minte versuri de-ale sale, dar în ultimul timp, poate pentru că viaţa devine, odată cu trecerea anilor, mai complicată pentru mulţi dintre semenii mei, din ţară şi nu numai, îmi place să mă alin şi să-i alin pe cei dragi cu versul îndemn al lui tata: „Bucuraţi-vă, prieteni!”. Spun acest vers şi dintr-odată „un amurg cu flori de tei” îmi este de ajuns pentru a înţelege cât de frumoasă este viaţa.

Cum v-a cultivat dragostea de frumos, limbă și libertate?

Adriana Matcovschi
: Tata a fost primul meu călăuzitor în lumea cărţilor. Am citit o mulţime de autori români la îndrumarea lui: Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Bacovia, Arghezi… Îi citeam în română, cu caractere latine, încă înainte ca acestea să revină în Basarabia. Am fost norocoasă să mă nasc într-o familie în care cartea a fost mereu la loc de cinste. Mi s-a cultivat curiozitatea de a răsfoi dicţionarul, de a căuta explicaţii, de a descoperi nuanţele cuvintelor româneşti.

Biblioteca părinţilor mei era una mare – în tinereţea lor, părinţii îşi dădeau bursele studenţeşti şi o bună parte din salariile lor pentru a-şi cumpăra cărţi – conţinea mulţi autori, din marile literaturi ale lumii, iar cititul mi-a dezvăluit orizonturi până atunci necunoscute. Cred că tocmai cititul a fost cheia mea spre frumos şi spre libertate. Mă refer la libertatea spiritului, pentru că aceasta este cea care contează. Astfel, într-o Uniune Sovietică ce agoniza în cele mai urâte spasme ale sale, eu mă cultivam cu frumosul oferit de cărţile familiei.

De la tata am mai învăţat, vreau să sper, un lucru foarte important: empatia, compasiunea pentru cei în nevoie, mila. Îi plăceau oamenii, pe mulţi îi căina, îl auzeam foarte des zicând „Săracul”, de multe ori durerea şi suferinţa altora îi aduceau lacrimi în ochi. Tata era omul pe care îl durea şi un copac tăiat, iar poezia lui poartă în ea această mare suferinţă, care este de fapt un dor: dor de oameni, de frumos, de adevăruri simple, de verticalitate, de bunătate, de iubire.

Vă mulțumim.

sursa: jurnal.md

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri