10.2 C
Chișinău
marți, septembrie 21, 2021

Vsevolod CERNEI Totuși … este trist în lume!

Must read

Comentarii recente

„Învățămîntul public” din 14.08. 1988
seva_92627500
Titlul de mai sus este un simplu citat din Eminescu și nicidecum o încercare de a submina optimismul istoric al tineretului sovietic moldovenesc .Și dacă mai ținem cont de faptul că marii poeți mai și polemizează adeseori între ei, traversînd deceniile în „tot atîtea clipe” și kilometri de parcă n-ar exista vameși, apoi ne-am putea aminti și de spusa lui Osip Mandelștam cum că n-ar trebui să facem spirite, totul în jur e și așa destul de comic. Ce-i drept, propriul lui destin avea să demonstreze poetului rus cît e de iluzorie prăpastia între comic și tragic…

În filmul „Floare albastră”, prima lucrare de proporții realizată de regizorul Ștefan Bulicanu, nici vorbă nu poate fi de prăpastie între rîs și plîns, între bine și rău, între curat și murdar. Toate se împletesc, se încolocesc una de alta, se succed și se înlocuiesc reciproc, astfel încît îți pare că filmul încă n-a început, că regizorul n-a strigat ce are el de strigat, că clacheta mică n-a făcut „clac” și doar operatorul de imagini și cel de sunete fac o probă – două și viața, așa cum este ea, fără declarații abisale de dragoste răcnite la limita de rezistență a coardelor vocale, fără cuțite înfipte cu gesturi largi în piepturi păroase de supermeni autohtoni, fără șuvoaie de sînge și lacrimi cît fasola la bătrînețe. Oamenii își văd de treabă – se mai rupe din par cîte-o vită și trebuie prinsă, se mai citesc după nodul de radio noutăți vechi pe care nimeni nu are cînd și de ce să le asculte, se mai vine la „contoră” după dreptate și se iese de acolo, bineînțeles, cu convingerea că dreptatea este acolo unde-i „Titanicul”, – se iese cu pîine și cu sare în fața colbului de pe drum, se fuge de o dragoste prea simplă și prea țărănească și se visează la una frumoasă ca pe copertele „Sovetskii ecran” și se ajunge la un fel de compromis în care au ochi de Romeo și maniere de prinți eriditari.

Rîzi și apoi te întristezi, te indignezi și strîngi pumnii și-apoi iar te înjunghii a rîde: căci, uite, acest sat de pe ecran trăiește-n voia lui și nu se sinchisește de tine, care ești spectator elevat și cînd rostești Fellini, ambii „l” se aud răspicat de parcă ai trăit în Italia între Garibaldi și Natta” (Zic de spectator elevat, pentru că deocamdată, dacă nu mă înșel, filmul a fost proiectat în premieră doar la două case elevate – una a cineaștilor și ailaltă a scriitorilor). Satul acesta nu vrea să știe de spectator și de-aceea nu-și etalează cu pompă peisagistică culorile pitorești (o, cîte documentare și artistice de la noi ne-au arătat acest pitoresc lucsuriant și n-au scăpat o vorbă cîtă otravă-i sub ierbi și cîte fericiri s-au înnăbușit în frunze de tutun). Dar nici în „Floare albastră” paradoxurile noastre social-economice nu sunt luate în răspăr cu morgă moralistică ( adică plictisitoare, adică departe de artă ca Chișinăul de Tallin) – nu, ni se arată comicul (apropo, fără a-l forța, fără a-l ticsi în cutia procustiană a bancului – vă amintiți ce-a zis Mandelștam?) – se face multă vîlvă cu întîmpinarea unei delegații de Acolo, se umblă cu pîinea și sarea, orchestra întîrzie și o ia pe de-a dreptul pe deal și vale să ajungă la timp și cînd acolo… jipul cu delegația trece mai departe – probabil, spre o vînătoare regală, la care, după cum se știe, mistrețul aleargă spre glonte cu o viteză mai mare decît glontele spre mistreț… Rămîne un nor de praf ce se așază alene și ironic pe pîinea și pe sarea vieții noastre și niște mîini de mamă tristă, mîini umblate cu bănoasa otravă a tutunului… E vesel?  E trist? E așa cum este? Sau cum a fost? Ba nu, mai este…

Sufletul de adolescent se duce la una, trupul la alta, și se cîntă cîntece, și se bate toba, și o biată poartă veche și înțeleaptă așteaptă pînă cînd lucrurile vor reveni la firesc și dragostea va reveni din rătăcirile ei de „prin stele și în nori și-n ceruri ‘nalte”.

Pe măsură ce scriu aceste rînduri, îmi amintesc episod cu episod filmul lui Ștefan Bulicanu. Dar ai povesti un film este ca și cum ai desena o romaniță. Nu. Mai bine să-mi amintesc că Ștefan Bulicanu, discipol al distinsului regizor Serghei Gherasimov, a stat mult pe gînduri și-a umblat de colo-colo pînă a-și găsi un rost la „Moldova film”. A avut de ales între speranță și iluzii, între planuri și aiureli (proprii și sugerate de alții), a avut de refuzat niște scenarii, care i-ar fi adus dacă nu o ramură de palmier de aur, cel puțin cîteva mii de ruble de-o bucată de pîine cu unt. Pîinea cu unt au mîncat-o alții – ce-i drept, filmele au fost înțepate de critici și ocolite de spectatori, dar, la urma urmei, călătoriile contează, nu-i așa?

Probabil că nu-i chiar așa, deoarece acest Ștefan Bulicanu fără burtă și cu ulcer la stomac, a așteptat pînă se coace-n el ceea ce-l doare. O frîntură de copilărie, o boare de vînt din satul natal, un surîs șiret din care afli ce este tristețea  și un oftat care declanșează cascade de hohote de rîs. Acestea toate au avut a se numi „Floare albastră”. Pentru că cele ce puteau să se întîmple la Boldurești, puteau să se întîmple și la Ipotești. Iar adolescența și dragostea abia înmugurită sunt mîngîiate de aceeași candoare pură și blîndă și în filmul „Floare albastră”. Nu zic de măsura talentului. Nu zic de cota valorică. Zic de măsura onestității artistului, de capacitatea de a fi sincer, de curajul de a nu trișa, de a nu polei realitatea cu polen și de a nu stropi cu noroi. Cu toate bîlbîielile inerente unei lucrări de început, cu toate scîrțurile de pe la încheieturi ( dar ați văzut lucru făcut la Chișinău fără scîrț?), filmul lui ștefan Bulicanu este o frumoasă lucrare poetică – poetică pentru că în închipuirea mea film poetic nu este film în care, cinematograficește vorbind, vioara rimează cu opinca, iar gutuia din fereastră cu brîul roșu; filmul poetic este cel în care rîsul rimează cu plînsul, în care îndrăgostitul bate toba la urechea curvei, inima îi bate lîngă inima iubitei. Și noi vedem toba și auzim inima. Clar?

Regizorul Ștefan Bulicanu n-a trișat. Nu și-a trădat satul – nu l-a arătat nici mai rău, nici mai bun decît este. Nu ne-a desconsiderat pe noi – spectatorii, căci nu ne-a luat cu bombonica dulcegăriilor sentimentale, nici cu gogonica subiectului răsucit în patru. Multe nu i-au reușit – o vedem și noi, o știe și el însuși. Dar i-a reușit esențialul  – să nu-și trădeze firea, baștina și să respecte spectatorul. De aceea, oricîte baricade s-ar clădi în viața artistică a Chișinăului, oriunde ar fi dizlocate taberele militanților, cineaști și oricît li s-ar modifica componențele, subsemnatul spectator de film va fi cu cei care nu trișează. Cu cei care, ce spun, ăia și fumează.

Ghici, ciupercă, ce-i?

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri