18.9 C
Chișinău
luni, septembrie 27, 2021

Tudor Arghezi – 134 de ani de la naștere

Must read

Comentarii recente

Tudor_ArgheziTestament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri