17.2 C
Chișinău
sâmbătă, septembrie 18, 2021

TATIANA BUIANINA: Atât timp cât societatea percepe bătaia drept metodă de educaţie, violenţa este o normă (sub)culturală.

Must read

Comentarii recente

tatiana buianinaÎntr-o societate care încearcă să promoveze valori democratice, violența în familie este încă o normă. De ce este tolerată violența în Moldova și de ce avem impresia că autoritățile sunt neputincioase în lupta cu bătăile, am aflat de la psihologul Tatiana Buianina.

1.     De ce femeile noastre tolerează un soț bătăuș? Și de ce îi învață și pe copii să rabde?

Întrebarea de ce femeile tolerează conţine de fapt atitudinea celui care întreabă, eu, dvs. şi multe alte femei nu am fi stat într-o astfel de relaţie şi atunci evident apare întrebarea: dar de ce tolerează? De ce nu pleacă?

A ieşi dintr-o relaţie abuzivă nu este la fel de simplu cum ai închide o uşă după tine.

Abuzul fizic frecvent nu începe din senin, acesta se instalează după o fază iniţială de tensiune (tensiune din cauza banilor, copiilor, gospodăriei, geloziei etc). În această etapă victima controlează situaţia prin încercarea de a-l mulţumi pe abuzator. Nici o încercare de fapt nu va opri violenţa. Eventual tensiunea va exploda prin începerea abuzurilor fizice.

În următoarea etapă, etapa unde abuzul fizic începe, acesta de obicei nu este legat nemijlocit de comportamentul victimei, ci de starea emoţională a abuzatorului sau de evenimente externe. Oricum în această etapă se consideră că victima oarecum prin comportamentul său a declanşat abuzul, abuzatorul avînd ocazia să îşi aerisească tensiunea.

În a treia etapă, de regulă, abuzatorul dă dovadă de remuşcări, încearcă să scape de sentimentul de vină, dînd vina pe victimă („dacă mi-ai fi spus altfel”, „dacă m-ai fi ascultat”, „dacă ai fi tăcut” etc.). Ulterior partenerul abuzator poate da dovadă chiar şi de dragoste, generozitate, încercarea de a ajuta. Prin tot acest comportament abuzatorul va încerca să convingă victima că violenţa nu se va mai repeta. Acest comportament grijuliu pe de o parte şi agresiv pe de altă parte întăreşte legătura, convingînd victima că plecatul din relaţie nu este necesar.

Acest ciclu tinde să fie repetitiv şi poate explica de ce multe femei în Republica Moldova acceptă astfel de relaţii. Abuzurile pot fi teribile, dar promisiunile şi speranţele că faza a treia din nou se va instaura oferă victimei convingerea falsă că totul se va aranja. Plecatul este un proces de durată, frecvent sunt o mulţime de factori emoţionali, psihologici care leagă victima de abuzator.

Motivele pentru care unele femei tolerează violenţa faţă de sine diferă de la o  victimă la alta. Dacă ar fi să facem o listă a motivelor pentru care violenţa în familie se tolerează atunci am avea:

  • Credinţa că partenerul abuziv se va schimba.
  • Frica faţă de abuzatorul care promite să o ucidă în caz că ea va raporta sau pleca din relaţie. În cazul dat frica este mai mare decît dorinţa de a pleca.
  • Lipsa unui suport emoţional. Frecvent aceste femei sunt izolate, retrase. Ruşinea şi neajutorarea fiind emoţii care anihilează curajul de a acţiona.
  • Vina pentru o relaţie nereuşită de asemenea menţine credinţa că ceva poate se va schimba sau poate asta este soarta pe care trebuie să o accepte.
  • Paradoxal, dar sunt şi cazuri cînd femeia abuzată este ataşată de abuzator. Rădăcinile acestui ataşament distructiv se pot trage şi din felul în care a fost educată fata, dacă în familie, în copilărie era bătută în scopuri educative atunci în capul său bătaia este asociată cu dragostea. Părinţii te bat din dragoste, iubitul tot te bate deoarece îi pasă, te iubeşte. Şi dacă într-adevăr a doua zi abuzatorul îi mai şi argumentează că îi pare rău, dar o iubeşte, atunci această schemă îi confirmă că abuzurile sunt manifestare a grijei.
  • De multe ori atunci cînd urmează să schimbăm ceva ne este frică, frica de necunoscut. În cazul acestor femei, mă refer la victime, schimbarea circumstanţelor poate fi la fel de terifiantă ca şi abuzul în sine. Problema se pune în termeni „dar care sunt opţiunile?”, „Unde plec dacă nu am o casă a mea”, „nu am resursele financiare necesare” etc.
  • Mai sunt şi femei abuzate care îşi apără soţul abuzator fiind convinse că sunt unica speranţă a soţului, care are nevoie de ajutorul lor.
  • Se întîmplă femeile abuzate să stea cu abuzatorul justificînd că familia trebuie păstrată atît timp cît mai sunt copiii care au nevoie de un tată, fără a-şi pune întrebarea despre ce fel de model de familie oferă copiilor. Oarecum un tată rău este perceput drept varianta mai dezirabilă decît lipsa acestuia.
  • Sunt şi victime care se tem că după divorţ nu vor reuşi să aibă custodia asupra copiilor deoarece abuzatorul le ameninţă cu aceasta.
  • Pentru casnice este îndeosebi dificil deoarece acestea frecvent nu au avut sentimentul independenţei financiare şi supravieţuirea tot timpul a fost asociată cu soţul care le întreţine. Respectiv multe femei tolerează abuzatorul deoarece sunt financiar dependente de acesta.
  • Sunt cazuri cînd victimele nu cunosc cui ar putea să se adreseze. Cu această ocazie aş dori să spun că centrul Internaţional La Strada oferă suport şi asistenţă victimelor violenţei în familie. Tot ce trebuie să facă persoana aflată în astfel de situaţii este să sune la linia fierbinte, este gratuită: 080088008.

Dacă să mă refer la a doua parte a întrebării „de ce femeile noastre învață și pe copii să rabde?”. Probabil asta este unica soluţie care aceste femei o cunosc. O mamă care toată viaţa a răbdat evident va considera că aceasta a fost cea mai bună decizie şi prin modelul său, nu neapărat prin cuvinte, îşi va învăţa şi fiica, sau fiul în unele cazuri, că răbdarea este o soluţie viabilă. Nu poate o femeie victimă, nu are de unde, să educe în copiii săi curajul, curajul de a vorbi, de a avea o atitudine, iar la nevoie de a trînti şi o uşă. Dacă ar susţine că totul este în mîinile sale, ar trebui să îşi răspundă şi la întrebarea despre care a fost sensul anilor în care a răbdat, acest lucru ar anula o parte semnificativă a vieţii sale. Respectiv, în aceste cazuri, victimele care nu trec o cură psihoterapeutică de durată, sau sunt lipsite de suport social/emoţional vor avea dificultăţi de a înţelege că răbdarea este acel mecanism care le ţine în formula violenţei.

2.     Am fost șocați și profund îndurerați de moartea fetiței de 5 ani de la Leova bătută crunt de tatăl său. Mama a fost martor. Există vreo explicație pentru aprobarea tacită a mamei să-i fie bătut copilul? Unde mai este atunci instinctul matern?

Cunosc puţine detalii despre circumstanţele acelei familii. Bănuiala mea este că soţul o educa nu doar pe fiică. Oricum vom reformula situaţia, în acea familie bătaia pare să fie modalitatea de manifestare a „dragostei” şi „grijii”. Instinctul matern probabil era acoperit de cel al supravieţuirii.

3.     Comunitățile noastre sunt mici. De obicei, în sate se știe care sunt familiile în care bătaia face legea în casă. Și nu numai din partea tatălui, ci și mamei. De ce nu reacționează profesorii care zilnic îi văd pe acești copii? De ce nu reacționează polițistul de sector? De ce nu reacționează asistentul social?

Noi trăim într-o cultură punitivă. Avem o mulţime de proverbe care reflectă acest lucru: “Femeia nebătută ca şi casa nemăturată”, “bătaia din rai se trage”, sau expresii de genul “pe mine m-au bătut, om m-ai făcut” sau “eu te-am făcut, eu te-oi ucide”. Reieşind din acest folclor bătaia este văzută drept metodă de educaţie şi specialiştii frecvent nu reacţionează decît dacă văd semne grave.

Chiar şi atunci când văd semne grave, sistemul social se poate rezuma doar la o discuţie în urma căreia victima abuzului fizic într-un mod dur învaţă să tacă. Se întâmplă ca faimosul cumătrism să mutileze sentimentul de a fi uman chiar şi atunci când vine vorba de abuzuri grave, astfel avem cumătri prin poliţie, primării, procuratură etc. În cazul dat alegerea specialistului este între profesionalism sau relaţie sau bani, din păcate se întâmplă cele din urmă să prevaleze ca şi valori. Uneori se întâmplă însuşi poliţistul să îşi “netezească” din când în când nevasta, respectiv percepţia infracţiunii de către acesta va fi oarecum modificată, descurajând victima de a întreprinde ceva legal. Ei, şi în cazul în care abuzatorul este sancţionat, acesta din nou se întoarce în familie astfel descurajând pe viitor adresarea victimei către organele responsabile.

Pe de altă parte comunitatea însăşi încurajează tăcerea prin a blama victima pentru faptul că a provocat oarecum abuzul. Şi toate astea ni se trag din cultura în care violenţa este văzută drept instrument eficient în soluţionarea problemei. Ai dat o palmă ai redus omul la tăcere, este mult mai dificil de a discuta, căuta soluţii creative. De obicei, cei care sunt violenţi frecvent în trecut au fost ei însăşi victime a abuzului fizic, astfel considerând că este normal să pui oamenii la respect prin forţă.

4.     Ce poate face un copil de 6-7-8 ani sau mai mult într-o astfel de situație?  Există vreun mecanism prin care s-ar autoapăra?

În cazul în care copilul vorbeşte cu profesorul sau orice autoritate responsabilă, aceştia sunt obligaţi să reacţioneze. Aici din nou pentru cititori aş repeta numărul de telefon a liniei fierbinte deservite de specialiştii La Strada, unde pot suna atât specialiştii care nu cunosc ce ar putea întreprinde în anumite situaţii care implică violenţa în familie, cât şi simplii cetăţeni care sunt martori ai cazurilor de violenţă în familie. Numărul de telefon este gratuit: 080088008

5.     De cât timp sau de câte sesiuni este nevoie pentru ca un copil să uite sau să treacă coșmarul prin care au trecut?

În cazurile date se recomandă terapia de familie. Nu poţi trata copilul şi să îl plasezi înapoi în mediul abuziv. Nu copilul este cel care are probleme, ci familia ca şi entitate. Accentele în astfel de terapii se vor pune pe modalitatea de a interacţiona, comunica. Frecvent se va lucra şi la capacitatea victimei de a ierta, trece peste resentimente şi dezvolta (reîntoarce) un nou concept de sine non-victimizat. În cazul abuzatorului terapia va fi mai complexă, în funcţie de cauza agresivităţii frecvent se impun şi tratamente medicamentoase (psihiatrice, endocrinale, neurologice).

6.     Doamna Buianina, cresc acești copii mai înrăiți, riscă să comită infracțiuni și la rândul lor să-și bată și ei copiii?

Deoarece copilul este pus în situaţia imposibilă, fiind inferior atît sub aspect fizic cît şi cel emoţional, psihologic, fiind dependent de adult acesta nu poate riposta şi acest lucru sporeşte tensiunea interioară a copilului. Neavând alte modele, această tensiune riscă să se reverse asupra colegilor de grădiniţă, şcoală sau alţi copii cu care se joacă în curte.

Lipsa de respect faţă de copil poate genera lipsa de respect a copilului faţă de integritatea, spaţiul personal a altora, cu alte cuvinte da violenţa fizică îndreptată împotriva unei persoane în dezvoltare creşte potenţialul acestuia de a comite acţiuni îndreptate împotriva altora.

7.     Avem lege, avem ordine ale MAI-ului, avem rapoarte și totuși percepția generală este că nu se face nimic pentru a opri violența? E prea gravă problema sau autoritățile sunt indiferente?

Cazurile de violenţă se sancţionează, dar aveţi dreptate dosare sunt mult mai puţine decât persoane abuzate. Acest lucru probabil se explică fie prin faptul că sistemul răspunde ineficient şi oamenii nu au încredere în sistem, respectiv se depun puţine plângeri. O altă cauză ar putea fi lipsa standardelor profesionale pentru specialiştii care trebuie să răspundă prompt în astfel de situaţii, drept urmare sunt angajaţi specialişti cu un nivel mediocru a profesionalismului, aceştia la rândul său în loc să fie ghidaţi de profesionalism se las ghidaţi de prejudecăţile care le au sau pur şi simplu de confort. Dacă vrem să oprim violenţa ar fi bine de investit în profesionişti, care ar reacţiona prompt şi eficient la orice abatere, semn de violenţă. Atunci când în societate se va percepe că violenţa este o infracţiune gravă îndreptată împotriva oamenilor (copii, femei, bărbaţi) se va raporta mai mult, iar abuzatorii probabil vor fi puşi în situaţia de a găsi alte metode de convingere decât forţa.

8.     În concluzie, doamna Buianina, e tolerată violența la domiciliu în Republica Moldova?

Atâta timp cât societatea percepe bătaia drept metodă de educaţie, sau de impunere la respect, violenţa este o normă la noi (sub)culturală. Sunt şi persoane care reacţionează, care nu tolerează, din aceste considerente aş spune că în Moldova încă sunt comunităţi care normalizează violenţa, în acelaşi timp acest interviu este dovadă că violenţa nu mai este tolerată.

Vă mulțumesc.

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri