Take-Ionescu-191x300Take Ionescu s-a născut la Ploieşti pe 13 octombrie 1858. Aici a învăţat clasele primare, dar ambiția l-a dus până la facultatea de drept din Paris unde și-a luat doctoratul, avându-l coleg de studii pe celebrul om politic francez Raymond Poincare, preşedintele de mai târziu al Franţei.
Întors acasă s-a afirmat la barou şi în viaţa politică, fiind un orator fermecător, primind porecla „Take gură de aur“ sau „artist al cuvântului“. Drept consecinţă, la 26 de ani, Take Ionescu ajungea deputat, iar la 33, ministru al Cultelor, devenind „prima vioară“ în cabinetul guvernului Lascăr Catargiu (noiembrie 1891-octombrie 1895), primind apoi mereu demnităţi în conducerea ţării. Crezul său politic era împroprietărirea țăranilor și înfiinţarea unor instituţii de credit româneşti pentru ajutorarea lor. În 1908 a înfiinţat Partidul Conservator-Democrat, la care au aderat mai mulţi intelectuali, între care Delavrancea şi Caragiale, critici acerbi ai vieţii politice româneşti. Caragiale îl descria pe Take Ionescu: „patriot neobosit şi înţelept“ ce „cuprinde cu acelaşi interes, discută cu aceeaşi sârguinţă, rezolvă cu aceeaşi pătrundere problemele politice şi sociale“. Mergând şi la Ploieşti, în martie 1908, acolo declara: „Ridic toastul acesta lui Take Ionescu, nu pentru ca este şeful partidului; şefia nu a luat-o el, i-aţi dat-o Dumneavoastră. Gloria i-o va da viitorul, iar reputaţia i-a dat-o trecutul.“ Implicat în marile evenimente europene, Take Ionescu a participat la Conferinţa de Pace de la Bucureşti în 1913, după al doilea război balcanic, susţinând cauza României care a primit cele două judeţe dobrogene. În preajma Primului Război Mondial, socotea că România nu-şi putea împlini visul reîntregirii Ardealului decât alături de Antantă.
Prezicea chiar unele evenimente, arătând că războiul va dura vreo cinci ani. Pe lângă Austria, Germania, Franţa, Rusia, aflate în conflict, „va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Va fi vai de omenire. Dar de un lucru sunt sigur: că aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii mei România Mare. Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea tronuri prăbuşindu-se, vom vedea născându-se atotputernicia Americii, vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga.“ Împreună cu N. Iorga, B. Delavrancea şi N. Titulescu, a sensibilizat populaţia pentru cauza eliberării fraţilor de peste munţi „care au acelaşi dor şi aceeaşi doină“. A participat la Consiliul de Coroană, de la Cotroceni, unde s-a hotărât alierea cu ţările Antantei şi a a trăi dureroasele zile ale pierderii Dobrogei, Olteniei şi Munteniei, căzute sub ocupaţia Puterilor Centrale, cât şi evacuarea pripită a capitalei în Moldova, după apropierea trupelor inamice de Bucureşti, la 12 noiembrie 1916. (Fiind cunoscut anti-centralist, trupele ocupante ale capitalei i-au devastat casa din strada Atena 25, arborând steagul lor pe acoperiş.) Ajuns la Iaşi, s-a adăpostit în casa farmacistului Konia din strada Lăţescu nr. 4, observând cât de puţin se construise în fosta capitală a Moldovei după Unire. Era foc şi pară pentru felul în care se desfăşuraseră pregătirile şi mersul războiului, pierzându-se mari teritorii (la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, feldmareşalul Mackensen intrând în Bucuresti), dar socotea că deşi „România Mică ajunsese şi mai mică“, situaţia trebuia privită cu calm şi organizată rezistenţa, rămânând credincios în victoria finală.
Exodul populaţiei în Moldova (unde se refugiaseră peste un milion şi jumătate de persoane), tifosului cu peste 100.000 de morţi, absenţa oricărei raze de lumină pe frontul european provocaseră o derută generală. Elita se năpustise asupra guvernanţilor şi a politicienilor care vârâseră ţara în război, mulţi învinuind pe Ionel Brătianu, primul ministru socotit „ vinovat, dictator oriental“. Adepţii vechilor conservatori, filo centralişti, rămaşi în Bucureşti, se bucurau că la criticile şi poziţia lor se alăturau şi unii dintre antantiştii refugiaţi la Iaşi. Pentru a se curma lupta politicianistă dăunătoare intereselor ţării, la 11/24 decembrie 1916 s-a format un guvern de coaliţie, din partea Opoziţiei, la care participa Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Şeful său primea portofoliul Externelor, calitate în care a intervenit eficace la puterile aliate pentru acordarea ajutorului militar stabilit şi a adus la Iaşi, prin Rusia, mai mulţi miniştri apuseni să vadă la faţa locului situaţia în care ajunsese România. Alături de dânsul, în guvern a intrat şi ieşeanul Dimitrie Greceanu şi, deoarece lipsea o sală, pentru activităţile guvernamentale, unele întruniri ale guvernului s-au ţinut la Greceanu, pe strada Carol sau la Take Ionescu, pe Strada Lăţescu nr. 4.
Casa din strada Lăţescu devenea locul unde mergeau politicieni, militari, membrii guvernului şi chiar simpli cetăţeni dornici să discute cu omul care îşi păstra cumpătul şi fără a ocoli adevărul şi situaţia gravă a ţării, găsea totdeauna un cuvânt de speranţă, cerând doar răbdare. Spre deosebire de alţi demnitari care se ascundeau de public, Take Ionescu vorbea cu toată lumea, răspundea întrebărilor gazetarilor şi neliniştilor cetăţenilor ce-l aşteptau la colţul străzii Lăţescu. Neavând acces la radiogramele militare, populaţia nu cunoştea situaţia de pe fronturi decât din ziarele cenzurate şi era înfricoşată de zvonuri. Fiindcă în cele mai dramatice situaţii ministrul găsea motive de îmbărbătare şi vedea un sfârşit fericit al războiului, un glumeţ i-a poreclit locuinţa „oracolul nădejdilor din strada Lăţescu“. Pe aceeaşi stradă se afla şi locuinţa consulului belgian, socotită a „defetismului“, fiindcă locatarul se plângea toată ziua de situaţia gravă în care se afla.
Cu toate părerile sale, adesea controversate, Take a rămas în guvernul de coaliţie până la demisia acestuia, în ianuarie 1918, când România izolată de aliaţi (datorită ieşirii din război a Rusiei prinsă de revoluţie) a fost nevoită să ceară pace Puterillor Centrale. Conducerea ţării a fost preluată de generalul Averescu şi apoi de guvernul filo centralist, condus de Al. Marghiloman (5/18 martie 1918).
Fiindcă se apropia finalul războiului şi urma bătălia diplomatică pentru pace, în iunie 1918 Take Ionescu pleca la Paris pentru pregătirea terenului şi informarea opiniei publice europene despre dreptul provinciilor româneşti ocupate la unitate naţională. În octombrie 1918, ca recunoaștere a calităților sale politice, devine președinte al Consiliului Naţional al Unităţii Româneşti, organ ce apăra intersele românilor în fața Antantei. Dezamăgit după schimbarea guvernului, la conducerea căruia se afla, în martie 1922 călătorea în Italia. Acolo, într-un restaurant, la Neapole, a avut ghinionul să mănânce stridiile „pe care i le oferea cu insistenţă o vânzătoare“, după care s-a îmbolnăvit. A decedat într-un sanatoriu din Roma, la 21 iunie 1922, presupunându-se că din cauza febrei tifoide, contractate în urma consumului stridiilor. Evenimentul a dat naştere unor speculaţii, deoarece nici o altă persoană consumatoare de stridii în restaurant nu s-a îmbolnăvit, iar vânzătoarea respectivă a dispărut. Vestea încetării din viaţa a marelui bărbat politic Take Ionescu, la doar de 63 ani, a produs consternare. Adus în ţară, a fost înmormântat la Mănăstirea Sinaia, de faţă cu oficialităţile ţării, şeful guvernului Ionel Brătianu arătând că: „la înfăptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa“. Lăsase averea Academiei Române, în casa din strada Atena nr. 26 instalându-se mai târziu Institutul de Etnografie şi Folclor.
Sursa: istorie-pe-scurt.ro

(143 accesari)