19.6 C
Chișinău
joi, octombrie 21, 2021

România furată: Petromidia. Zece guverne și compromisuri de aproape 700 de milioane de dolari

Must read

Comentarii recente

petromidiaS-au făcut 15 ani de când statul a privatizat, pe bani puțini, singura rafinărie a României de la Marea Neagră. Atunci, cumpărătorul – Dinu Patricu – s-a angajat să plătească o datorie de peste 600 de milioane de dolari. Între timp, Dinu Patriciu a vândut Petromidia unei companii de stat din Kazahstan – KazMunayGas.

După tranzacție, Dinu Patriciu a urcat pe primul loc în topul miliardarilor. Statul nu a mai recuperat, însă, în contul datoriei istorice, decât 70 de milioane de dolari. Zece guverne s-au succedat de atunci la Palatul Victoria. Unele au pierdut timp, altele bani. Actualul guvern cade la înţelegere cu noii proprietari, închide procesul prin care statul revendica datoria şi acceptă, la schimb, un pachet de acţiuni din care începe, printr-o hotărâre publicată chiar azi în Monitorul Oficial, să vândă. Cea care aşteaptă să cumpere e tot compania kazahă. În locul celor 690 de milioane de dolari acumulate, statul este pe cale să se aleagă cu mult mai puţin.

Petromidia l-a făcut pe Dinu Patriciu cel mai bogat român. A fost forţa cu care omul de afaceri a negociat cu trei guverne succesive – Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu – privatizarea, amânarea de la plată a unei datorii istorice de peste 600 de milioane de dolari şi, în final, acordul pentru vânzare.

Dinu Patriciu, om de afaceri: „M-am distrat mult în anii ăştia! Și mi-a plăcut!”.
În 2007, Dinu Patricu vinde rafinăria Petromidia cu un miliard şi jumătate de dolari. O cumpărase în 2000, cu un preţ de 30 de ori mai mic.

Azi, cu 1.900 de salariaţi, de şase ori mai puţini decât în ’90, Petromidia este motorul prin care compania de stat kazahă KazMunayGas face bani în jurul Mării Negre.
Azamat Zhangulov, vicepreşedinte senior al KMG International: „Beneficiile pentru statul român sunt destul de evidente: vedeţi creşterea de taxe, creşterea numărului de locuri de muncă. Şi nu cred că vreun guvern şi-ar putea permite o asemenea pierdere în faţa electoratului”.

Năvodari, un oraş captiv

Electoratul conectat la Petromidia înseamnă azi în jur de 3.000 de familii. O treime din Năvodari depinde, direct sau indirect, de rafinărie. E unul dintre motivele pentru care actualul Guvern a renunţat să-i mai pretindă aproape 700 de milioane de dolari în contul datoriilor istorice.

Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Sunt multe companii în România care au avut datoriile şterse, da? Şi nu a mai făcut nimeni scandal”.

Petromidia ajunge să se numere printre marii datornici la stat în primii ani după ’90, când, pentru a plăti ţiţeiul importat, se împrumută, mai ales de la Bancorex. Până atunci, funcţionase cu petrol din Iran, aşa cum fusese gândită în ’75.
Era anul în care Nicolae Ceauşescu survola litoralul, în căutarea unui loc pentru o rafinarie la Marea Neagră.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Primul proiect de amplasare a rafinăriei trebuia să fie acolo, pe deal. De-asta, când a venit Ceauşescu cu elicoperul să le arate unde şi cum vrea să facă rafinăria, acolo era cultivat porumb. Uitându-se spre mare, aici era baltă, era stuf. „Ce-i acolo?” „Acolo-i baltă” ” „Păi ce, voi vreţi să stricaţi acolo agricultura? Dincolo facem rafinăria!”.
Din cele 400 de hectare pe care se întinde platforma de la Năvodari, 37 sunt aduse de pe fundul mării, pentru a acoperi mlaştina. Nicolae Ceauşescu bate primul ţăruş în iarna lui 1975.

Alexandru Nicolcioiu, director general în perioada 1990-2001: „Primul ţiţei a intrat în rafinărie în 1979”.
Dintr-un oraş cu 6.000 de oameni, Năvodariul ajunge rapid la peste 30.000. Unii vin pentru un loc de muncă şi un apartament la mare.

Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „M-am angajat în mai şi apartamentul a venit în septembrie”.
Alţii se gândesc la bonurile de benzină, un lux la acea vreme.

Nicolae Ancuţa, fost angajat la Petromidia: „Aveam, cred, câte 12 butelii pe lună. Aveam şi o raţie de benzină. La Midia era un rai”.
Datorii şi interese politice

Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „O rafinărie atât de bine echipată şi tehnologizată la ultimul standard mondial nu putea să facă pierderi decât dacă era furată.”

1989 este anul în care România atinge recordul la rafinare: 34 de milioane de tone de ţiţei prelucrate în zece rafinării, în condiţiile în care extracţia nu atingea nici 10 milioane. Două treimi din rafinăriile României, inclusiv Petromidia, depind de petrolul importat.
Sub Guvernul Roman, Petromidia primeşte statutul de societate comercială şi începe să se împrumute, mai ales pentru materie primă. Apar primele interese politice şi, odată cu ele, primele datorii.

Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Am scăpat de PCR în ’89 şi au venit ceilalţi politicieni care puneau directorii pe criterii… „Te pun director acolo, dar când de sun, faci”. Şi-ţi spunea: „Du-te, trimite două vagoane de benzină la IAS-ul cutare, că o să-ţi dea banii” Şi banii nu mai veneau niciodată”.

În primele luni după Revoluţie, la Petromidia apare Marc Rich. Controversatul om de afaceri american, fugar din Statele Unite după o condamnare federală, făcuse tranzacţii cu ţiţei în România anilor ’80.
Pentru rafinărie, prezenţa lui Marc Rich înseamnă doar înlocuirea unora dintre instalaţiile făcute în România cu unele second hand din import, vopsite ca noi. Valoarea rafinăriei scade treptat.

Până în 1999, Petromidia se împrumută constant pentru a comanda cantităţile minime de ţiţei cu care să funcţioneze. În 1997, doar datoria către Bancorex este de 120,5 milioane de dolari. Creditele depăşesc, însă, 170 de milioane de dolari. Li se adaugă pierderile şi datoriile directe către buget.
Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „A fost căpuşată de nişte gangsteri, nu de găinari, astfel încât a ajuns să facă pierderi. Era principala generatoare de pierderi din economia naţională când am ajuns la conducerea FPS.”
Eşecul privatizării cu turcii
La presiunea FMI şi a Băncii Mondiale, guvernul CDR, prin semnătura ministrului Industriilor, Călin Popescu Tăriceanu, include, în 1997, Petromidia pe lista de lichidare. Doi ani mai târziu, închide operaţional rafinăria. Petroliştii de la Năvodari vin la Bucureşti.
Petre Tancău, liderul Sindicatului Liber „Petrochimistul”: „Atunci mi-au afirmat, de la miniştrii de acolo, că au fost generalii din România care nu voiau ca Petromidia să se privatizeze”.

În 1998, Fondul Proprietăţii de Stat scoate la vânzare pachetul de 65,3% deţinut la Petromidia. În ianuarie 1999, semnează cu societatea Akmaya un prim contract.

Compania turcă accepta să plătească peste 238 de milioane de dolari pentru acţiuni, îşi asuma investiţii de alte 235 de milioane, inclusiv materie primă, şi plata datoriei calculate atunci la peste 317 milioane de dolari.

Sursa:digi24.ro

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri