11.1 C
Chișinău
joi, septembrie 23, 2021

Miza alegerilor prezidenţiale şi fobiile lui Plahotniuc

Must read

Comentarii recente

urna de votExistă toate şansele ca alegerile prezidenţiale din toamnă să reprezinte prima etapă de demontare instituţională şi democratică a actualului regim oligarhic. În acelaşi timp, există riscul ca această oportunitate să fie ratată.

Dacă învingătorul alegerilor prezidenţiale nu va avea voinţă şi curaj să întreprindă imediat după alegeri acţiuni ferme în scopul distrugerii regimului, atunci acest scrutin riscă să devină un exerciţiu simbolic de „detensionare a atmosferei încordate din societate” şi nimic mai mult.

Despre rolul preşedintelui

Importanţa alegerilor prezidenţiale ar trebui privită prin prisma rolului pe care viitorul preşedinte şi-l va asuma în perioada imediat următoare scrutinului. Prima şi cea mai importantă semnificaţie a victoriei unui candidat anti – Plahotniuc ar fi redarea încrederii cetăţenilor că există suficientă energie şi voinţă populară pentru a învinge acest sistem. La momentul de faţă se atestă poate cea mai gravă perioadă de demoralizare, disperare şi apatie a cetăţenilor de la începutul organizării protestelor. Pe zi ce trece, tot mai mult se creează impresia că regimul se consolidează, iar capacitatea de rezistenţă a cetăţenilor şi opoziţiei faţă de Plahotniuc se diminuează dramatic şi vizibil. Astfel, dacă preşedintele nou ales nu va fi o persoană capabilă să zdruncine, iar ulterior să contribuie substanţial la distrugerea acestei caracatiţe, dezamăgirea populaţiei va fi şi mai mare, iar speranţa că puterea poate fi înlăturată prin căi democratice va dispărea. Anume din acest motiv, pierderea alegerilor de către Plahotniuc şi acoliţii săi în faţa unui candidat puternic şi determinat să apropie ziua căderii acestui regim, va trebui să demonstreze cetăţenilor că înlocuirea sistemului oligarhic prin vot, poate deveni realitate. Acest aspect este foarte important pentru că un scrutin electoral de asemenea importanţă, are, pe lângă toate, o puternică încărcătură simbolică şi emoţională, care poate trezi energia necesară pentru coeziunea şi mobilizarea cetăţenilor.

A doua semnificaţie a rolului viitorului preşedinte este aceea de a deveni un element unificator care va coaliza în jurul său forţele politice anti-oligarhice, capabile de a câştiga viitoarele alegeri parlamentare. Din acest punct de vedere, viitorul preşedinte va trebui să devină o „locomotivă electorală” care va pregăti şi realiza alternanţa la putere într-o perspectivă cât mai apropiată.

A treia semnificaţie a rolului viitorului preşedinte este de a exercita, bazându-se pe sprijinul popular, presiuni instituţionale ferme asupra actualului regim în scopul grăbirii declanşării alegerilor parlamentare anticipate. Noul preşedinte trebuie să fie capabil ca, făcând uz de prerogativele sale, să determine această guvernare să cedeze puterea acaparată nelegitim.

Astfel, viitorul preşedinte va trebui să fie în stare să realizeze cel puţin 3 sarcini importante: redarea speranţei poporului, coalizarea largă a forţelor sănătoase pe care să le propulseze în Parlament şi exercitarea presiunii asupra guvernării pentru declanşarea alegerilor parlamentare anticipate. Doar un preşedinte combativ, intransigent, curajos şi necomplexat politic, având „vocaţia maselor”, poate să-şi asume o asemenea misiune istorică în acest moment crucial. Deşi moldovenii probabil că au obosit de caracterul violent al vieţii politice din ultimii doi ani şi ar prefera o perioadă liniştită în următorii ani, realitatea degradantă în care trăim face ca o confruntare politică de proporţii a forţelor politice sănătoase împotriva regimului să devină inevitabilă. Oricât ne-am îmbăta cu apă rece, trebuie să constatăm faptul că acest sistem criminal în frunte cu Plahotniuc nu va ceda puterea şi nu va renunţa la jefuirea acestei ţări dacă opoziţia nu va recurge la o mobilizare politică agresivă, de proporţii colosale, pentru a schimba acest regim.

Ideea unui „candidat comun”: o utopie periculoasă

Înainte de a trece la analiza şanselor şi capacităţilor principalilor candidaţi de a face faţă cerinţelor următorului mandat prezidenţial, trebuie să abordăm subiectul, tot mai des vehiculat în societate, privind ideea desemnării „candidatului comun” din partea opoziţiei democratice pro-europene. Consider că această idee este una utopică. În primul rând, nimeni din candidaţii de pe dreapta cu şanse (Andrei Năstase şi Maia Sandu) nu va accepta asemenea propunere de a transfera rolul „candidatului comun” unul altuia, deoarece aceasta vine în contradicţie cu logica politică şi nu are sens. Dacă ar fi existat un candidat cu şanse incontestabile, la o diferenţă enormă faţă de ceilalţi competitori, atunci lucrurile ar fi stat altfel. În condiţiile noastre, însă, când candidaţii cu şanse sunt la diferenţe nesemnificative unul faţă de altul, mai ales pe segmentul electoral demoralizat şi indecis de dreapta, această idee este una nefezabilă şi chiar riscantă.

Vorbind de ipoteza desemnării unui candidat comun din afara actualei opoziţii, problema constă în faptul că nimeni nu poate garanta faptul că acel candidat, desemnat din afara celor două partide nu va ceda în ultimul moment şi nu va renunţa la campanie în cazul exercitării presiunilor din partea regimului. În plus, la timpul scurt care a rămas până la alegeri, „candidatul comun” riscă în general să nu fie cunoscut şi prin urmare, să nu fie perceput de electorat ca o forţă care va putea reprezenta schimbarea.

Există şi alte argumente care combat ideea „candidatului comun”. Nu este deloc exclus faptul că regimul va încerca să aplice precedentul „Renato Usatîi” – excluderea din cursă a unui concurent electoral cu şanse mari. Să ne imaginăm, că există un singur candidat, „candidatul comun” din partea dreptei pro-europene sau o persoană din partea societăţii civile, agreată de partidele pro-europene de opoziţie. În cazul în care acesta va fi scos din cursă, practic sutele de mii de alegători rămân fără reprezentare. Cunoscând starea de spirit apatică a populaţiei, e greu să ne imaginăm, că oamenii, în semn de protest, vor ieşi masiv în stradă şi vor acţiona radical. Din acest punct de vedere, este mai oportun de avut, cel puţin doi candidaţi din partea dreptei pro-europene. Aşa cum guvernarea nu a îndrăznit în 2014 să elimine ambele partide de opoziţie (PSRM şi Partidul „Patria”), limitându-se la un concurent, iar celălalt a „beneficiat” electoral de această acţiune, la fel, şi în 2016, Plahotniuc nu va îndrăzni să elimine ambii concurenţi electorali puternici. În cazul extrem de eliminare a unuia din candidaţi, cel puţin celălalt actor electoral rămâne în competiţie şi poate „capitaliza” politic de pe urma concurentului scos din cursă. Oricât ar suna de cinic şi scenaristic această ipoteză, trebuie s-o luăm în calcul, deoarece „creativitatea” lui Plahotniuc nu are margini…

Cel mai important argument împotriva ideii „candidatului comun” este profilul diferenţiat al alegătorului cu viziuni pro-europene.

Vorbind despre cei doi candidaţi cu şanse pe segmentul politic de dreapta, Maia Sandu şi Andrei Năstase, este la vedere faptul că profilul potenţialului alegător al fiecăruia din ei este diferit. Electoratul Maiei Sandu este mai puţin radical faţă de guvernarea actuală, fiind reprezentat în bună parte de tineri, o parte din intelectuali, cadre didactice, etc… pe când electoratul lui Andrei Năstase este mult mai dur faţă de regimul actual, fiind constituit preponderent din agricultori, pensionari, antreprenori, ţărani, muncitori etc. Din acest considerent, fiecare dintre cei doi candidaţi trebuie să mobilizeze potenţialii votanţi pe segmentele sociale care îi sprijină şi să-şi consolideze fiecare „baza electorală” proprie. Cedarea în favoarea „candidatului comun” are sens doar atunci când candidaţii sunt susţinuţi de aceleaşi segmente sociale. Acesta nu este cazul nostru. Un compromis rezonabil în situaţia actuală, ar fi o înţelegere exprimată printr-o conferinţă sau declaraţie comună dintre Năstase şi Sandu, privind sprijinul şi mobilizarea propriilor susţinători în favoarea celuilalt candidat care se va califica rămas atât de mult timp până la alegeri, iar cei doi încă urmează să devină lideri de nivel naţional şi nu doar lideri în sondaje…

Candidaţii la prezidenţiale versus Plahotniuc

În ceea ce priveşte funcţiile şi sarcinile viitorului preşedinte, definite mai sus, este extrem de importantă analiza profilului fiecărui candidat cu şanse de victorie în cursa electorală prin prisma capacităţilor acestora de a distruge sistemul oligarhic actual. Reieşind din situaţia reală din Republica Moldova, care este caracterizată prin funcţionarea dictaturii oligarhice conduse de Plahotniuc, profilul viitorului preşedinte trebuie să fie unul foarte puternic, capabil să confrunte sistemul în mod eficient din postura de preşedinte. Moldovenii, în cadrul acestor alegeri nu-şi pot permite luxul de a vota pentru un candidat „liniştit”, adică pacifist, ne-periculos pentru regim, chiar dacă acesta este bine intenţionat. Situaţia catastrofală din Republica Moldova cere ca viitorul preşedinte să întrunească nişte calităţi de lider, să fie capabil de a acţiona eficient în situaţii excepţionale, cum ar fi în cazul nostru: mafiotizarea instituţiilor statului, criminalizarea sistemului politic, economic, administrativ, jefuirea fără precedent a economiei, controlul unui oligarh asupra partidelor marionetă din Parlament şi cel mai grav, demoralizarea stării de spirit a populaţiei.

Pentru realizarea acestor funcţii este important ca viitorul preşedinte să nu fie reprezentantul unui „proiect geopolitic” ci să exprime întâi de toate un mandat grevat doar de interesele vitale ale propriilor cetăţeni, indiferent de preferinţele lor geopolitice. De asemenea, este extrem de important ca un candidat de dreapta să aibă capacitatea de a obţine şi susţinerea alegătorilor care tradiţional votează partidele de stânga, o sarcină complicată dar crucială.

În contextul alegerilor prezidenţiale, Plahotniuc a avut de gestionat patru „probleme”, reprezentate de cei patru candidaţi cu şanse la alegeri. Prima problemă – Renato Usatîi, a fost rezolvată cu ajutorul deciziei Curţii Constituţionale, prin plafonarea vârstei de 40 ani pentru candidaţii la prezidenţiale. Pentru ceilalţi trei, la fel, sunt pregătite „soluţii” ingenioase.

Andrei Năstase reprezintă la momentul actual cel mai mare pericol pentru regimul Plahotniuc. Cauza principală care explică frica animalică a lui Plahotniuc faţă de acesta nu se datorează doar faptului că Năstase nu va face compromisuri cu regimul actual, ci pentru că acesta va merge până la capăt în opera de distrugere a sistemului şi înlăturare a conducătorului acestui regim. De asemenea, Năstase este capabil de a apela la protestul popular şi de a mobiliza cetăţenii. Din postura de preşedinte, acest lucru ar deveni şi mai periculos pentru regim. De asemenea, un lider puternic şi ireconciliabil cu sistemul, fiind ales şi având cea mai mare legitimitate, poate determina structurile de forţă şi justiţie în oferirea sprijinului necesar pentru slăbirea sistemului. Anume din aceste considerente, toate instrumentele propagandistice sunt orientate acum împotriva acestuia iar posibilitatea excluderii din cursa prezidenţială reprezintă unul din scenariile regimului. Un lucru curios este faptul că deşi Năstase nu a exercitat vreodată o funcţie politică sau de stat, nefiind parte a sistemului politic moldovenesc în comparaţie cu ceilalţi competitori, propaganda încearcă din răsputeri să-l prezinte publicului ca pe un om al „vechiului sistem” care încearcă să „revină cu orice preţ” la putere.

În pofida suspiciunilor că Igor Dodon ar fi un om controlat de Plahotniuc, acesta, de asemenea, reprezintă un pericol real pentru actualul regim, deşi într-o proporţie mai redusă decât Andrei Năstase. Cu toate că există suficiente bănuieli rezonabile privind existenţa unei anumite colaborări dintre Dodon şi Plahotniuc, totuşi, perspectiva devenirii lui Dodon preşedinte îl îngrijorează într-o mare măsură pe oligarh. Acest lucru este explicat prin faptul că Dodon, fiind un politician cu experienţă, dispune de suficiente capacităţi organizatorice, financiare, mediatice şi susţinere din afara ţării pentru a organiza presiuni puternice asupra regimului actual. Ceea ce îl linişteşte pe Plahotniuc este convingerea lui că Dodon nu va câştiga turul doi al alegerilor prezidenţiale. După cum a declarat fostul ambasador în Austria, Andrei Popov, Plahotniuc le-a dat asigurări americanilor că Dodon nu va ajunge preşedinte. În cazul în care, totuşi, acest lucru se va produce şi Dodon va ajunge preşedinte, Plahotniuc crede că va reuşi să ajungă la înţelegeri convenabile pentru ambii, lucru care ar putea să nu se realizeze întocmai.

Totuşi, printre „avantajele” devenirii lui Dodon preşedinte pentru Plahotniuc se numără: demoralizarea electoratului pro-european şi pierderea speranţei în utilitatea protestului; discreditarea opoziţiei pro-europene pentru faptul că aceştia „l-au făcut” pe Dodon preşedinte; exploatarea la maxim a ideii pericolului rusesc şi o nouă „geopolitizare” a discursului politic din Republica Moldova, elemente care au servit regimul oligarhic mai mulţi ani.

Maia Sandu reprezintă în acest moment un politician în devenire, cu şanse în viitorul scrutin prezidenţial. Cu toate acestea, devine tot mai clar că în jocul lui Plahotniuc de-a prezidenţialele, Maia Sandu reprezintă pericolul cel mai mic pentru regim. Acest lucru deloc nu înseamnă că ar exista o colaborare între regim şi PAS-ul Maiei Sandu, doar că Plahotniuc estimează că prejudiciile sale în cazul victoriei Maiei Sandu vor fi minime pentru el. În cazul câştigării alegerilor de către Maia Sandu, ar putea să se întâmple un lucru similar cu ceea ce s-a produs în România după victoria lui Iohannis. Deşi a fost la acel moment o emoţie şi aşteptare colectivă imensă, Victor Ponta şi PSD s-au aflat la guvernare bine-mersi încă un an şi doar tragedia de la „Colectiv” a dus la căderea PSD-ului, care iată în câteva luni şi-a revenit, triumfând la alegerile locale. Pe de altă parte, PNL-ul susţinut de Iohannis, care trebuia să devină principalul partid al României, inclusiv prin transferul de imagine al preşedintelui către partid, se află acum într-o criză fără precedent riscând să fie eclipsat de noi forţe politice de dreapta.

Deşi Maia Sandu are şanse să devină un lider politic de succes, inclusiv prin ocuparea unei funcţii înalte în stat, în situaţia actuală, un preşedinte ales într-un asemenea moment crucial şi dramatic este obligat să dispună de calităţi „speciale”, cum ar fi caracterul combativ, capacitatea de a mobiliza cetăţenii, inclusiv în stradă şi de a deveni liderul lor, capacitatea de a fi un „preşedinte jucător” care luptă deschis împotriva caracatiţei care a uzurpat puterea în stat …

În concluzie, alegerile prezidenţiale trebuie să reprezinte o etapă crucială în procesul de eliberare a Republicii Moldova de Plahotniuc şi camarila sa. Din acest motiv, viitorul preşedinte trebuie să recurgă din prima zi a mandatului său la transpunerea în viaţă a unui plan de acţiuni pe care-l va prezenta în campanie în faţa cetăţenilor. Cel mai grav lucru este dacă va fi ales un preşedinte ezitant, neîncrezător în oameni, incapabil să-i unească pe cetăţenii moldoveni, indiferent de viziunile acestora în jurul unei idei simple dar vitale şi anume eliberarea ţării de sistemul mafiot în frunte cu Plahotniuc.

Articol semnat de Vlad Surcov

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri