4.2 C
Chișinău
duminică, 28 noiembrie, 2021

Kiev – Reportaj din prima linie, de Corneliu CAZACU

Must read

Comentarii recente

339600-dsc-2286După înfruntările sângeroase dintre manifestanţi şi trupele de poliţie şi cele speciale din ultimele săptămâni, centrul Kievului a intrat într-o perioadă de linişte. E un ger năprasnic, cu temperaturi care în zilele „călduroase“ ajung până la -9°, dar care în general variază între -14°C şi -19°C, însă cerul e complet albastru, fără urmă de nori, cu un soare care încălzeşte măcar sufletele.

O bună parte din piaţa centrală (Maidan Nezalezhnosti, ori Piaţa Independenţei) e ocupată de corturi care se întind pe o bună parte din strada cea mai elegantă a Kievului, Hresciatic. Intrarea în incinta pieţei încadrate de baricade se face prin posturi de control operate de demonstranţi, într-o atmosferă oarecum asemănătoare cu cea din ianuarie 1990 de la Bucureşti.

Aici însă sunt controlate doar maşinile care intră în piaţă, simplii pietoni fiind supuşi cel mult unei priviri fugare. Baricadele sunt profund originale. Fără discuţie că din loc în loc există şi bârne de lemn sau panouri metalice, însă grosul e format din saci plini cu zăpadă sau gheaţă. La temperaturile glaciale din Kiev nu e vreun pericol ca acestea să se topească curând.Corturile poartă mai toate numele oraşului din care vin demonstranţii şi prin preajma lor sunt aprinse în butoaie de metal focuri la care se face de mâncare, se fierbe apă de ceai sau pur şi simplu se încălzesc protestatarii şi trecătorii.

Atmosfera e de un extraordinar optimism, în ciuda grijilor inerente. În fiecare zi, de dimineaţă până seara, tineri şi bătrâni vin în piaţă cu sandvişuri cu miere şi felii de măr, slănină, salam, supă, termosuri cu ceai, ciocolată, bomboane. Intru în vorbă cu o doamnă în vârstă de 58 ani care tocmai adusese unui grup de protestatari o sacoşă de cozonaci. Îmi spune că lupta ei nu e pentru sine însăşi, ci pentru copiii şi nepoţii ei, pentru ca ei să trăiască în libertate. La un moment dat în avalanşa de rusă cu accent ucrainean scapă un „proprio“, după care adaugă „prosto“. Cum un cuvânt este traducerea celuilalt („pur şi simplu“ în română) întreb mirat: „Ma lei parla anche l´italiano?“ (Dar dv. vorbiţi şi italiană?) la care doamna îmi răspunde în italiană că a trăit 12 ani în Italia. Uşurat, o rog să continuăm în italiană, după care urmează un discurs împotriva corupţiei majore de care sunt acuzaţi politicienii ucraineni. De fotografiat însă mă roagă să nu o fotografiez. „Ştiţi, am familie şi mi-e teamă doar pentru ei. Cu criminalii ăştia nu ştii niciodată ce poate să se întâmple.“

Se face de mâncare şi la faţa locului, borşul ucrainean fiind pregătit în oale enorme sub nume amuzante ca „Tribunalul Cultural Kievean prezintă Euroborş“. În mod surprinzător nu am văzut nici o sticlă de vin şi nici nu am simţit vreun miros de alcool.

Pe scenă se perindă în permanenţă artişti, politicieni, reprezentanţi ai bisericii care încearcă să mobilizeze populaţia cu cântece, discursuri şi scandări. Duminică, o slujbă ecumenică s-a încheiat cu un moment înălţător: cântece religioase urmate de imnul naţional cântate de cei aproximativ 50.000 de participanţi. Din când în când o voce strigă „Slava Ukrainy“ cu răspunsul pe care de-acum l-am învâţat pe de rost: „Heroiam slava!“ („Slavă eroilor!“)

Întâlnesc un preot catolic care mă îndeamnă să-l urmez la căldură în cortul lui. Câţiva preoţi catolici fac cu rândul serviciu printre protestatari, de trei ori pe săptămână, pentru a-i sprijini cu sfaturi şi încuraja. Înăuntru o sobă cu o ţeavă care pătrunde prin acoperişul cortului împrăştie o căldură plăcută, în faţa icoanelor rugându-se atât în picioare, cât şi în genunchi persoane relativ tinere.

Părăsesc piaţa şi mă îndrept împreună cu un „Apărător“ al revoluţiei (aşa scrie pe ecusonul său) spre strada Hrusciov, locul în care s-au dat luptele între trupele speciale „Berkut“ şi demonstranţi. Trei linii de apărare din care una urcând pe dealul adiacent, plus încă mai puţin de 50 m de strada acoperită cu gheaţă, despart intrarea în incintă de trupele Berkut. Baricadele din saci cu zăpadă şi gheaţă, cauciucuri, grilaje şi porţi metalice, autobuze arse, ţăruşi în vârful cărora tronează steagul Ucrainei alternează cu zone în care protestatarii se încălzesc la focuri aprinse în butoaie. Mulţi poartă haine militare, căşti de toate felurile, de la cele de motociclist până la cele metalice din dotarea armatei, veste de protecţie, genunchiere şi par a fi pregătiţi pentru încă o confruntare oricât de violentă. Cu toată pregătirea superioară a trupelor de asalt guvernamentale demonstranţii nu par a fi o pradă sigură, miei în faţa lupilor. Câteva catapulte improvizate în spatiul ars şi acoperit de cenuşă şi colaci de sârmă dintre baricade creează o atmosferă ireală.

Un pensionar de 72 ani în haine militare şi cu o mustaţă albă de invidiat îmi spune că ştie că e bătrân şi că şi-a trăit viaţa, însă simte că trebuie să participe pentru viitorul ţării, pentru generaţiile care vin după el. E un leitmotiv cons­tant printre persoanele mai în vârstă, un sentiment de sacrificiu de sine şi patriotism impresionant. Cel mai mult l-a durut când, apropiindu-se de un tânăr din trupele speciale „Berkut“, acesta i-a strigat „Fascistule!“. „Ce ştii tu ce-i ăla fascism?“ i-a răspuns. „Am avut morţi în familie din cauza războiului şi mă faci pe mine fascist?“. Râde apoi de propaganda anti-europeană a lui Yanukovici: „Ăştia din estul Ucrainei îşi închipuie acum că dacă intrăm în UE o să devenim toţi homosexuali!“

Câţiva tineri în jurul unui foc fumează şi râd, alături de un camarad care doarme cu coiful pe cap şi acoperit de o manta. Câţiva au feţele înnegrite şi-i întreb în glumă dacă au început şi refugiaţii din Africa să se alăture revoluţiei. Râd cu poftă, mă întreabă de unde sunt şi apoi dacă n-am o hârtie sau monedă de acasă. Întâmplător găsesc două hârtii de un leu, pe care le înmânez imediat. Se miră şi mă întreabă: „Banii ăştia sunt de plastic? Poti să-i şi speli?“ „Acum o să zică la televizor că v-au cumpărat agenţii străini“, nu mă pot abţine să nu ironizez. Mă invită să iau loc şi în scurt timp două tinere pline de zâmbete vin cu tăvi de carton pe care se află sandvişuri cu „sala“ – slănină ucraineană. Încerc un sentiment dublu – o căldură interioară şi o strângere de inimă – şi mă gândesc: „Ce petrecere grozavă ar fi asta dacă ne-am găsi acum pe o pajişte şi nu în peisajul acesta apocaliptic!“.

[slider source=”media: 7043,7042,7041,7040,7039,7038,7037,7036,7035″ title=”no” centered=”no”]

Corneliu Cazacu este fotograf în Germania. (www.photoimagomundi.us)

Sursa: romanialibera.ro

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri