4.1 C
Chișinău
vineri, 3 decembrie, 2021

INTERVIU// Scriitorul român Emil-Corneliu Ninu despre păstrarea identității naționale într-o societate multietnică: R.Moldova, un stat atât de mic, divizat în alte mici „republici” – o enigmă încă nedescifrată

Must read

Comentarii recente

Cum este văzută R. Moldova de un dobrogean de elită, locuitor al unei regiuni multietnice, la fel ca Basarabia, cu o populație majoritar românească, dar avantajată pentru că se află în interiorul țării. Scriitorul român Emil-Corneliu Ninu a adus prin intermediul proiectului „Cărțile trec Prutul” mii de volume pentru bibliotecile rurale din Basarabia și a contribuit substanțial la promovarea spiritualității românești pe malul stâng al Prutului. Detalii despre istoria vie a unui cetățean de onoare al orașului său, Mangalia, fiu de erou național, în exclusivitate, într-un interviu, pentru glasul.md

Domnule Emil-Corneliu Ninu, Dobrogea este o regiune în care, pe lîngă români, conviețuiesc și reprezentanți ai diferitelor etnii, precum tătari, turci, bulgari, lipoveni, greci și ucraineni. Aceste culturi au reușit să se întegreze într-o viață spirituală comună sau preferă să se izoleze pentru a-și păstra identitatea?

Multietnicitatea presupune o diversitate firească, în cadrul unei colectivități umane, legate printr-o unitate teritorială, mai mult sau mai puțin stabilă. „O viață spirituală comună” se încheagă de la sine, influențele, împrumuturile, chiar puțin sesizabile, existînd, totuși. O particularitate o constituie situația țărilor desprinse din așa-zisul „lagăr socialist”, în cadrul cărora factorul religios cunoaște, firesc, o revenire masivă, pe un fond al unei continue pauperizări a populației, înr-un „capitalism mult prea sălbatic”. Cu explozia creșterii masive a formațiunilor politice, deseori, factorul cultural pare a fi el însuși perturbat prin controlarea mass-mediei de către unele forțe apărute ad-hoc. Sprijinirea culturii se face, automat, din partea statului, prin direcțiile specializate, în acest sens, existente în cadrul primăriilor ce dispun de fonduri, minimale, din păcate.  În mediul rural, însă, inițiativele particulare par a fi mult mai numeroase, fiind vorba, desigur, de încununarea unor eforturi vizînd păstrarea tradițiilor, la diferite niveluri.

Izolarea, ca modalitate de păstrare a identității, este firească acolo, unde exagerările naționaliste găsesc teren propice. Astfel, în Republica Moldova, se perpetuează, la varii niveluri, teza existenței unei limbi moldovenești, grefată pe necunoașterea diferențierilor referitoare la raportul limbă-dialect-grai, cu scopuri vădit politice, urmărindu-se pierderea identității noastre naționale, într-un fost imperiu (țarist sau, ulterior, sovietic).

În România, cazul Dobrogei pare interesant, întrucît istoria popoarelor balcanice a fost una din cele mai dramatice, ajungându-se la războaie sau lupte între comunitățile de aceeași limbă (sîrbii și croații) sau religie, ortodoxă, implicit. Cum Războiul Ruso-Turc din 1877, izbucnit pe fundalul luptei popoarelor din Balcani pentru independență, a pus și problema împărțirilor teritoriale, el nu a răspuns unor așteptări de factură revanșardă, ale popoarelor aflate sub jugul otoman, privind refacerea vechilor state medievale, ca suprafață. Se știe că Primul Război Balcanic a adîncit și mai mult această prăpastie dintre țările de curînd eliberate. De aceea, populația aromână sau macedoromână, de exemplu, într-un context istoric tulbure, fără sprijinul sperat din partea unor terțe state, precum România, în Al Doilea Război Balcanic, a fost alungată din locurile ei   de baștină milenară, găsind noi locuri (favorabile creșterii vitelor, de regulă) în Dobrogea. Or, eforturile de păstrare a ființei naționale sunt demne de apreciat, deși, uneori, se ajunge până la absolutizarea căsătoriilor numai între membrii aceleiași comunități, cu acces la înființarea unor publicații și media audio-vizuală în limba armânească sau tătară sau…, sau…

În ce măsură tradițiile culturii românești sunt continuate în această zonă sau, dimpotrivă, sunt afectate de celelalte culturi?

În Dobrogea, din ceea ce cunoaștem noi, sunt eficiente pregătirea unor ansambluri folclorice (cântece, dansuri) de către cei specializați, mulți dintre ei în cadrul universităților populare, instructori solicitați chiar de către mai multe primării, în acest sens. Pot fi exemplificate ansamblurile de cîntece și dansuri tătărăști (Constanța, Techirghiol), cele lipovenești (Jurilovca-Tulcea, Mangalia), cele armânești (Constanța), românești (cel de pensionari „Litoral” Mangalia, Negru-Vodă, Pecineaga) ș.a. Nu trebuie omisă inițiativa particulară a unor artiști (interpreți de muzică populară, precum prof. Elena Chirică din Constanța; pictori, precum Ferodin Iaia, cu expoziția „Trăiri dobrogene”, Niculae Găgeanu cu acuarelele sale atât de apreciate despre Mangalia veche, numeroasele pânze ale reputatului „desenator” Karl-Robert Perko; expoziții de fotografii, realizate de către Ruxandra Georgescu, Marcel Amăjan); expoziții de ii naționale, incluzând pe cele din județele Constanța și Tulcea etc. De un interes și farmec deosebit se bucură, pe această linie a conservării tradițiilor, organizarea unor sărbători legate de Zilele localităților dobrogene, când „Fiii satului” se adună pentru reîntîlnirile ce adună, laolaltă, atît pe localnici, cît și pe cei plecați într-o lume destul de largă. Astfel, „luptele tătărești” antrenează o mulțime de amatori de „batal”, din multe așezări de etnie tătară, din întreg județul Constanța.

Mangalia este un oraș situat pe malul Mării Negre, o destinație atractivă pentru turiști. În ce măsură este periclitată liniștea localnicilor de fluxul de vizitatori, cît de deschiși sunt mangalienii să cedeze din confortul personal  în favoarea dezvoltării economice a zonei?

„Urbea” Mangalia a avut un statut aparte, în salba stațiunilor de pe litoralul sud-estic pontic. După înstalarea administrației române în Dobrogea (începând cu noiembrie 1878, până chiar către începutul lui 1879, cînd, foarte greu, ultimele trupe ale armatei rusești s-au retras dincolo de Dunăre, în recîștigatele județe Cahul, Ismail și Bolgrad, acaparate samavolnic, la începutul secolului al XIX-lea și pierdute, în urma Războiului Crimeii, dintre anii 1853-856), județele Tulcea și Constanța  au cunoscut urcușurile și coborîșurile unei dezvoltări economice mult-așteptate, pe fundalul mai multor etape ale colonizării ținutului dintre Dunăre și Mare.

În ciuda prognozelor optimiste privind dezvoltarea Mangaliei, veche așezare multimilenară, cu rol important în economia, cultura, religia și politica cetăților riverane ale Pontului Euxin, din păcate, în urma cercetărilor din pragul celor două secole, al XIX-lea și al XX-lea, s-a constatat că portul era indisponibil pentru corăbiile și navele de mare tonaj. Ca atare, Constanța a putut să se dezvolte rapid, prin prelungirea căii ferate Cernavodă-Constanța (construite, deja, de o companie engleză, în timpul stăpânirii otomane), după înălțarea podurilor de la Cernavodă și cel de peste brațul Borcea, prin construirea silozurilor lui Anghel Saligny, prin înființarea de biblioteci publice și de licee, prin dezvoltarea unor societăți culturale, în rîndul cărora s-au format numeroși scriitori și artiști ce vor duce faima acestor locuri mirifice, în care orice palmă de pământ poartă pecetea antichității. Deci, deși dispunea de cea mai mare plajă a litoralului românesc, cu beneficiile curei heliomarine și ale izvoarelor cu apă sulfuroasă, cu calitățile apelor mezo-termale, Mangalia a fost condamnată la a primi un număr limitat de turiști, pe o perioadă scurtă, sezonieră. Mai ales după Al Doilea Război Mondial, prin restituirea navelor militare, rechiziționate de către armata sovietică „eliberatoare”, statutul acesta de izolare a dăinuit, vreme de opt ani,  și după 1952, prin declararea  sa ca „oraș militarizat de graniță”. După declanșarea unei adevărate crize a locuințelor, în contextul aducerii a numeroase familii de militari din întreaga țară, abia după 1959, s-au dat în folosință numeroasele blocuri de locuit pe două artere importante ale orașului, construindu-se, totodată, și cele cinci hoteluri de pe faleză, pentru sindicaliștii români, unul dintre ele fiind pus la dispoziția famililor de militari din țările lagărului socialist.

Așa se face că, beneficiind de un alt statut, prin mutarea flotei militare în acest port, să se poată înregistra nu numai o creștere a calității vieții materiale, cu numeroase locuri de muncă în cele două șantiere navale, ci și a culturii, cu tentele firești ale principalului mesaj al steluței de pe stema republicii, conform căruia „Socialismul, spune ea, / Se clădește-n țara mea!” Referitor la acceptarea de către populație a noilor realități, presupunînd și renunțarea la un confort personal, se poate afirma că acest aspect nu s-a putut face remarcat, întrucît viața locuitorilor era extrem de liniștită, de nuanță cazonă, fiind ei proveniți, așadar, din întreaga țară, printr-o nouă etapă a „colonizării” Mangaliei. Din 1968, în urma decretelor președintelui statului, Nicolae Ceaușescu, privind natalitatea, paleta activităților culturale (cu cenzurarea publicațiilor, a aparițiilor editoriale și a programelor artistice ale Casei de Cultură, Casei Armatei sau restaurantelor), programele de funcționare redusă a localurilor de distracție, educația excesiv patriotică, industrializarea accelerată a țării, obligativitatea încadrării în muncă etc., etc., rigurozitatea a pătruns și în zona culturii, locul unde libertatea de creație trebuia să fie la ea acasă.

Nu este de mirare, așadar, faptul că un rol important în promovarea culturii din oraș l-a avut Casa Armatei, ai cărei membri au cîștigat numeroase trofee, în domeniul teatrului, al fanfarei, corului, al cenaclului literar „Jean Bart” sau ansamblului artistic „Albatros”, al sportului (echipa de fotbal „Marina”, șahiști, sporturi cu vele etc., etc.). Or, proletcultismul obsedantului deceniu al șaselea a continuat și după aceea, e drept, într-o mai mică măsură, una din condițiile promovării artiștilor fiind, mulți ani, originea socială sănătoasă a artiștilor. Mangalienii s-au adaptat, din mers, noilor realități, beneficiind de un statut privilegiat oferit de salba de stațiuni ce formează Mangalia (Mangalia-Sud, Saturn, Jupiter, Neptun, Olimp), în nordul localității fiind și gospodăria de partid, cu reședința prezidențială. Era firesc ca mulți dintre locuitori să accepte, aprioric, ceea ce li s-a oferit de-a gata, fiind proveniți din alte zone ale țării, deoarece, să nu uităm, după 1944, numărul familiilor de vechi mangalieni era de circa 1.700, deci vreo 7.000 locuitori. În paralel cu vechea Industrie de Hoteluri și Restaurante (IHR), cazarea turiștilor excedentari se făcea, firesc, și de către populație, care, pentru o perioadă de timp, restrîngîndu-se la maximum în spațiile existente, putea primi rude sau turiști atrași de binefacerile mării și ale „Cetății Soarelui”. Cu atît mai mult, mai de curînd sau chiar și în prezent, cînd, în lipsa locurilor de muncă sau a refuzului unor salarii infime, pe acest fundal al sărăcirii populației, foarte mulți dintre mangalieni au preferat și preferă să-și închirieze apartamentele sau casele, pentru a dormi ei înșiși în locuri improvizate (balcoane, garaje, curți), cu un disconfort momentan, sezonier.

După Evenimentele din Decembrie 1989, fiind cunoscută beția totalei libertăți, confundată, deseori, cu libertinismul, mulți dintre noii proprietari ai hotelurilor, teraselor sau barurilor au neglijat și neglijează încă liniștea mangalienilor din proxima vecinătate, profitînd, ca pretutindeni, de altfel, de permisivitatea interpretării unei legislații haotice, create ad-hoc. Inedit, pentru aceste noi remuri, goana după orice metru pătrat, pentru construirea unor noi hoteluri, pensiuni, vile, localuri de distracție, case de pariuri etc., a făcut ca populația Mangaliei să capete noi contururi, foarte mulți dintre investitori fiind din alte zone ale țării sau chiar alogeni. Paradoxal este faptul că, imediat după 1989, o parte dintre hotelurile cumpărate de foști salariați ai IHR au zăcut în ruină, din imposibilitatea amenajării acestora, dat fiind numărul mare de imobile achiziționate și lipsa resurselor financiare, fără ca statul să intervină, prin anularea contractelor, pentru recuperarea acestora și repunera lor în circuitul turistic. Un mare scandal a fost provocat de unul dintre primarii municipiului, care, pe perioada celor trei mandate ale sale, a lotizat și înstrăinat spații din curtea spitalului sau din pădurea Comorova, fără ca autoritățile să intervină la timp pentru stoparea acestor ilegalități. În momentul de față, atenția acaparatorilor s-a deplasat spre plajele localității, inundîndu-le cu umbrelele și șezlongurile lor, chiar și pe periada hibernală, omițîndu-se faptul că plaja centrală a aparținut dintotdeauna primăriei locale.

O perioadă infernală, în care regretele vechilor locuitori de a trăi un prezent elucubrant depășesc așa-zisele „bune intenții” ale cumularzilor puși pe căpătuială, sub auspiciile formațiunilor politice ce se perindă pe la cîrma țării, într-un joc grotesc! Nu putem să nu remarcăm, însă, faptul că Mangalia a căpătat o altă înfățișare care nu poate decît să impresioneze plăcut călătorul sau turistul, nu numai pe cel estival, ci și pe cel sosit pentru tratamente vestite, precum în hotelurile „Paradiso”, „Belvedere”, „Sanatoriul Balnear”, „Doina” (Neptun). Cu fonduri majoritar europene, portul turistic, faleza (fostă bulevard „Regina Maria”, în perioada interbelică), centrul orașului, străzile și trotuarele au căpătat ceva-ceva din strălucirea și eleganța marilor orașe ale lumii, iar, cu fonduri locale, a fost renovat farul din capătul digului, construit de SOVROM, prin 1952, far mult timp confundat cu un far „genovez”. Chiar și Geamia „Esmahan-Sultan”, cea mai veche moschee din țară, cu inspirata amenajare a curții interioare și a mormintelor multiseculare de aici, a putut fi pusă  într-o cu totul altă lumină, prin bunăvoința unui antreprenor turc, a cărui donație a fost atît de binevenită. În ceea ce privește întrebarea referitoare la reacția mangalienilor vizavi de „cedarea din confortul personal în favoarea dezvoltării economice a zonei”, interpretarea acestui gest poate fi redusă la o veche zicală neaoșă: „-Vrei nu vrei, bea, Grigore, agheazmă!”

Altfel spus, cu atît de multe locuri disponibile, uneori prin trecerea unor mari suprafețe de teren din extravilan în intravilan, dată fiind chiar și atribuirea de terenuri în stațiuni moștenitorilor vechilor proprietari, Mangalia a devenit un adevărat „El Dorado”, ținutul magic atît de râvnit de către numeroșii căutători de … investiții ale marilor lor averi.    

În calitate dv. de „Cetățean de Onoare al Municipiului Mangalia”, presupun că v-ați manifestat, inclusiv, prin proiectele realizate de organizațiile pe care le conduceți, cum ar fi Subfiliala Mangalia a Asociației CULTUL EROILOR „Regina Maria”… Cum colaborează organizațiile dv., cu autoritățile bisericești, bunăoară, arhiepiscopia bisericii ortodoxe din Constanța?

Calitatea de „Cetățean de Onoare al municipiului Mangalia” am dobândit-o abia anul trecut, în 11 septembrie 2020, ca un corolar al tuturor activităților derulate în acest scump oraș de la malul mării. Ca elev, student, profesor-filolog, pensionar, am așezat, în permanență în centrul activităților mele scoaterea în prim-plan a localității Mangalia, orașul în care m-am născut pentru a doua oară și în care viețuiesc de peste 68 de ani. Toate rezultatele muncii mele, răsplătite cu numeroase distincții (peste 50 de diplome, trofee, medalii comemorative), au fost închinate megapolisului drag. În acest sens, am înțeles destul de timpuriu faptul că multe dintre căile oficiale (profesiune,  funcții avute în domeniul educației, lider a două sindicate, formațiuni politice) se constituie, mai devreme sau mai tîrziu, în tot atâtea piedici. Piedici ivite, de cele mai multe ori, dintr-o confruntare fățișă cu oportuniștii momentului, fie ei colegi sau, ceea ce este cu mult mai dramatic, chiar prieteni!

De aceea, vrînd-nevrînd, am dedus că singura cale de a realiza cîte ceva, fără prea multe obstrucționări, ar fi înființarea unor organizații non-guvernamentale. Așa se face că, ajutat de o mînă de oameni minunați, printre care s-a aflat, firește, și fratele meu, am reușit să înființez încă un sindicat, în cadrul Colegiului Economic, cu puțin timp înaintea pensionării, pentru apărarea unor drepturi ale colegilor mei de cancelari. Subfiliala Mangalia a Asociației Naționale CULTUL EROILOR Mangalia, Asociația „Victoria Revoluției din Decembrie ’89”, Asociația CULTUL EROILOR Mangalia, Asociația „Alianța Demnității Noastre” au fost formele prin care ideile membrilor acestora au putut căpăta contur.  

În scurt timp, depunerile de coroane la mormintele Eroilor din țară și Bulgaria (Turtucaia, Dobrici), sărbătorirea unor evenimente istorice sau comemorarea unor personalități (martiri), precum și mediatizarea acestor acțiuni  au devenit cît se poate de firești, antrenînd un mare număr de membri sau simpatizanți. Astfel, printre reușitele proiectelor inițiate,  se pot enumera parteneriatul asociației CULTUL EROILOR cu școala din satul natal al părinților, Căpreni, județul Gorj, prin care, vreo cinci-șase ani buni, elevi sîrguincioși, cu o condiție materială modestă, au fost invitați să vadă marea, locuind în apartamentul părinților mei și mîncînd, gratuit, la un restaurant patronat de o fostă colegă de cancelarie a unuia dintre cele mai bune licee din județ. Odată cu derularea celui de-al doilea proiect, internaționalizat deja, EROUL DIN FAMILIA MEA, pe o perioadă de șapte ani, cîțiva dintre elevii acestei școli gorjene au obținut chiar distincții valoroase, îndrumați de către profesorii lor. Ca filologi, absolvenți ai Universității ieșene „Al. I. Cuza”, eu și fratele meu am gîndit și finalizat un alt mare proiect, „CĂRȚILE TREC PRUTUL”, pe parcursul a doi ani, 2018-2019, cu gîndul la cultivarea pasiunii pentru lectură, dar și a înlesnirii accesului la cărțile cu grafie latină a fraților noștri de peste Prut.

În legătură cu partea a doua a întrebării, colaborarea cu autoritățile bisericești, se poate afirma, fără tăgadă, că aceasta s-a situat în centrul atenției noastre. Astfel că mulți dintre preoții locali (Sorin Cîrlan și fratele său, protopopul Vasile Cîrlan, preotul și profesorul de Religie Laurențiu Stângă, preotul militar Ștefan Lazăr ș.a.), hogea moscheii multiseculare, Halil Ismet ș.a., au acordat, cu atîta larghețe, tot sprijinul proiectelor noastre. Cu mare bucurie, am putut cunoaște și pe legendarul părinte Andrei Tudor, protosinghelul stareț binecuvântat al mănăstirii Dervent, care ne-a fost nu numai gazdă primitoare pentru grupurile de oaspeți din Republica Moldova (scriitori, profesori, elevi, părinți ai acestora), ci și un deosebit ghid al acelui lăcaș monahicesc.  

De asemenea, la o cvintuplă lansare de carte, din incinta Cercului Militar Mangalia, ne-a fost prezentat  un om deosebit, Ionuț Druche, coautor, cu preotul protiereu Vasile Cîrlan, al cărții „Ferestre în pridvor. Istoricul bisericii SF. MARE MUCENIC GHEORGHE din Mangalia” (ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2014), în prezent angajat al Bibliotecii „I.N. Roman” din Constanța. Imaginea bisericii „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” am sugerat-o printr-o creație proprie, aflată pe coperta unei dintre cărțile dlui Dumitru Isac, al cărei coordonator am și fost, „Centenarul Bisericii SF. GHEORGHE din Mangalia”.

Un moment important în dezvoltarea relațiilor cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Românești l-a constituit întâlnirea cu Î.P.S. Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. În urmă cu cinci ani, la rugămintea noastră, d-sa a oficiat slujba de pomenire a Eroilor din vechea plasă a Mangaliei, reînhumați, în urmă cu 90 de ani, în Cimitirul Militar de Onoare „Mircea-Vodă” din localitatea omonimă, moment deosebit, prezentat, pe larg, în revista ARMA PONTICA a Filialei Constanța a Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria”. Trebuie menționat faptul că, la sugestia noastră, președintele Filialei Constanța, dl col. (r) i-a solicitat Î.P.S. să facă același lucru și anul acesta, după cinci ani, de data aceasta în prezența reprezentanților tuturor celorlalte foste plase județene (Constanța, Mangalia, Cernavodă, Cobadin, Medgidia). Totodată, trebuie să mai facem cunoscut și faptul că, în colaborare cu preotul Mădălin-Costel Oțelea, au fost făcute demersurile necesare obținerii aprobării Î.P.S. Teodosie pentru construirea unui monument în curtea bisericii din Darabani (Negru-Vodă), satul unor oameni simpli, plugari ce au dat suprema jertfă pentru realizarea României Mari. Tot Î.P.S. a oficiat, la Cercul Militar Mangalia, și slujba de pomenire a Eroilor români căzuți în luptele Războiului de Neatârnare, în redutele de la Grivița, Smârdan, Opanez, Rahova, de unde a fost adusă și o urnă cu țărîna acelor locuri. Aprecieri deosebit de favorabile a făcut înaltul prelat în legătură cu proiectul concursului EROUL DIN FAMILIA MEA, promițîndu-ne, dacă va fi nevoie, tot sprijinul penru editarea unuia dintre volumele cu lucrări ale concurenților. Trebuie să mărturisesc, cu mîndrie, că de un real ajutor în dezvoltarea relațiilor cu clerul și angajații săi l-a constituit faptul că pe cîțiva dintre actualii preoți i-am putut cunoaște mult mai bine, prin pregătirea suplimentară acordată acestora, fiind elevi, pentru admiterea la seminariile teologice sau Facultatea de Teologie.

Tatăl dv. a fost erou național. Acest titlu onorific este o povară pentru familia dv. sau, dimpotrivă, vă motivează și vă inspiră la noi realizări?

În Mangalia, tatăl meu, Ninu Constantin, a sosit în vara lui 1953, ca plutonier-major artilerist, dar, după numai trei ani, a fost restructurat, pentru vina de a-și fi făcut datoria pe cele două fronturi, din Răsărit și cel din Apus. Și asta pentru că politrucii sovietici nu au agreat statutul său de militar al noii armate populare cu acela de posesor al distincției „Cruciada împotriva Bolșevismului” și, mai grav, al „Crucii de Fier” germane, neluînd în considerare, bineînțeles, celelalte decorații obținute pe front (două „Virtuți Militare,” „Bărbăție și Credință”, „Serviciu  Credincios”), unele chiar sovietice („Pobeda”) sau obținute după 23 August 1944, precum „Eliberarea de sub Jugul Fascist”.

          Ei, bine, tocmai pentru toate aceste distincții, ca și pentru faptul că, ulterior, a trebuit, ca civil, să participe la actul de construire a marilor obiective industriale din România, el însuși a căpătat titlul de „Cetățean de Onoare al municipiului Mangalia (post-mortem)”, încă din 25 noiembrie 2013, cu șapte ani înaintea mea. Așadar, tată și fiu, cetățeni de onoare ai unuia dintre marile municpii constănțene! Or, aceasta spune totul, precum în maxima franceză „Noblesse oblige!” Destinul său, al copilului născut într-o familie săracă, cu bunicul căzut în luptele din Opanez, în Bulgaria, a fost unul vitreg. După proclamarea Republicii, nu l-au putut ierta pentru disciplina, respectul, sîrguința, abnegația și, mai ales, spiritul de sacrificiu de care dădea dovadă, în toate misiunile primite. Mereu exemplar, de succesele sale s-au bucurat, mai ales, superiorii oportuniști, dornici de avansările rapide și de rotunjirea salariilor. De aceea, după experiența frontului, o alta l-a marcat, ca și pe noi, mama și cei doi copii ai ei. A fost experiența  îndepărtării de familie, în urma peregrinărilor prin țară, pentru construirea Hidrocentralei de la Bicaz, a Combinatului Chimis de la Ișalnița, a Combinatului Siderurgic de la Galați, a podului Giurgeni-Vadul Oii. Cel puțin, eu și fratele i-am simțit mereu lipsa, în perioada creșterii, ca elevi de gimnaziu și liceu. De aceea, ne-am decis să-i cinstim memoria prin impunerea meritelor sale unor contemporani indolenți. Ceea ce am și reușit, în cea mai mare parte, dacă ar fi să ne referim numai la obținerea titlului de „Cetățean de Onoare al Municipiului Mangalia”. Din păcate, mișmașurile unor persoane din primăria locală l-au lipsit de o parte a drepturilor cuvenite, precum cei 182 m.p., acordați, după restructurare, în 1956, pentru construirea unei case, sau, fapt și mai grav, șantajarea cu pierderea vechiului loc de casă, dacă nu renunță la o treime din cei 500 m.p., acordați pentr decorațiile de front. Așa că cei numai 352 m.p. pe care   i-a obținut, în final, sunt o dovadă clară a unor abuzuri trecute cu vederea într-o perioadă nefastă din istoria noastră contemporană.

Deci, faptele sale sunt suficient imbold, pentru mine și fratele meu, Ninu George, președinte al Alianței Demnității Naționale, de a încerca să mai schimbăm sau să mai ameliorăm cîte cea din ceea ce se strică, zi de zi, în țara noastră. Ca atare, educația, oarecum cazonă, primită în familia acestui Erou, ne inspiră în toate demersurile noastre, încercînd să fim o pildă vie pentru cei din preajma noastră.

Este cunoscută insuficiența acută de carte românească la bibliotecile rurale din Basarabia. În ce măsură v-au împlinit proiectele de donație de carte, inclusiv  „Cartea românească trece Prutul”? Cu ce impresii ați rămas în urma donațiilor făcute în Basarabia?

Despre „nacazurile” confraților de peste Prut, în ceea ce privește prigoana dezlănțuită împotriva lor, prin concurența impusă a limbii ruse, prin folosirea scrierii chirilice, prin numărul redus de apariții editoriale în limba română aflasem încă din perioada studenției mele în „dulcele târg al Ieșilor”, centrul universitar ales de mine, tocmai pentru a fi fost locul unde s-au plămădit atîtea și atâtea valori literare, precum cronicarii moldoveni, Dosoftei, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu, centrul unei lumi unde a strălucit o adevărată pleiadă a scriitorilor formați în jurul cenaclurilor „Junimea” și „Viața românească”, cu profesori universitari de renume, formatori ai unor generații de excepție. După absolvire, mă abonasem, deja, la câteva publicații din Chișinău, tocmai pentru a înțelege realitățile de acolo și zbaterile unor literați inimoși, capabili să mențină la cote înalte ștacheta creațiior învăluite în farmecul unei exprimări neaoșe și în vibrația inimilor pline de patriotism. Etapa apropierii de acești oameni minunați o parcursesem prin preocupările mele, ca student, vizînd cunoașterea tradițiilor, a obiceiurilor, portului, credinței religioase. Astfel, timp de trei ani, sub oblăduirea regretatului profesor de Folcloristică Vasile Adăscăliței, am străbătut cu magnetofonul drumurile satelor și orașelor din toată zona Moldovei, culegînd folclor, de la doine, bocete, balade, pînă la teatrul folcloric cu măști animale sau umane, rezultatele fiind, ulterior, valorificate în reviste de specialitate, în volume sau sesiuni de comunicări științifice.

Așa că proiectul „Cărțile trec Prutul” ne-a stat mult timp în minte, mie și fratelui. Ocaziile de care am profitat au fost nu numai antrenarea unui număr cît mai mare de concurenți din toate regiunile țării și din străinătate, înscriși în proiectul EROUL DIN FAMILIA MEA, dar și sprijinul neașteptat primit din partea Uniunii Scriitorilor de Limba Română, al președintei Diana Zlatan-Ciugureanu și al unor membri sufletiști, cunoscuți în cadrul unei tabere de vară, ce a avut loc la Constanța, în 2018. De asemenea, din partea unor membri ai Filialei Constanța a Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria”, am primit sfaturi și am putut face chiar prima mea incursiune, de Ziua Limbii Române, în ținuturile fabuloase de peste Prut, cu dnii Cezar Pânzaru, președintele Asociației „Pro Basarabia și Bucovina”, și Dan Nicolau, membru al ANCERM, redactor, ca și mine, al revistei constănțene „ARMA PONTICA”.

Anunțul privind donarea de cărți a avut ecourile așteptate, geamantane și sacoșe cu cărți umplînd spațiile unui depozit improvizat, dar un merit deosebit în strîngerea volumelor l-a avut dna Liana Naum, directoarea Cercului Militar din Mangalia și membră a Subfilialei Mangalia a ANCERM, care a depus mult suflet în finalizarea acestui demers al nostru, facilitîndu-ne colaborarea cu un mare magazin en-gros din Constanța. Greu, foarte greu ne-a fost, mai apoi, în transportarea acestor cărți în Republica Moldova, legislația vamală fiind deosebit de restrictivă cu transportul de cărți din România. Drumurile făcute, cu cheltuiala proprie și a unei rude atît de legată sufletește și prin rudenie de meleagurile basarabene, ne-au ajutat să venim în contact cu  noi și noi oameni minunați, mai ales din domeniul educației. Așa i-am cunoscut pe distinșii profesori Valeriu Ostaș, director al Casei Limbii Române din Cahul, pe Ion Popov, directorul Liceului „Mihai Sadoveanu” din Chișinău, pe Mariana Doboșeriu și Svetlana Rahimov, de la școala din Volovița ce poartă numele unui martir al luptelor din Transnistria, „A. Lupașcu”, o mulțime de cadre didactice din raionul Soroca, ce ne-au ascultat cu multă atenție detaliile privind proiectele noastre, „EROUL DIN FAMILIA MEA” și „CĂRȚILE TREC PRUTUL”,  de apropiere dintre locuitorii celor două țări despărțite, pe nedrept, de un rîu ce se cere „secat dintr-o sorbire” (V. Alecsandri). Printre cei dragi nouă s-au aflat și preoți, precum părintele Doboșeriu din Volovița sau părintele Ghenadie Pereteatcu, primarul îndrăgit din Băxani.

Peste tot, am putut asculta vorbele înțelepte ale unor oameni extrem de primitori, preocupările lor zilnice, problemele legate de familie, de vremurile nu tocmai prielnice pe care le trăim, surprinse, magistral, de poetul transilvan Octavian Goga, în poezia „Noi”: „Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinței,/ De jalea lui ne-au răposat/ Și moșii, și părinții. În numeroase domenii, locuitorii de peste Prut pot împărtăși românilor multe din experiența lor. Astfel, fondurile alocate educației străbat un drum nu atît de sinuos, ca în România. Masa caldă gratuită oferită școlarilor și preșcolarilor  ar trebui să stea în centrul atenției diriguitorilor de le Bucrești, precum și modificarea planului de învățământ și a programelor școlare, în cadrul cărora educația fizică și cea estetică ar trebui să ocupe locuri de frunte, prin opționalele de etnologie, muzică, desen și coregrafie.

Basarabia este, la fel, ca Dobrogea, o regiune multietnică, cu populație majoritară românească, dar este mai puțin avantajată, deoarece se află în afara țării. V-ați regăsit, ca dobrogean, în atmosfera socială mixtă din Basarabia?

Specificul etnicității de peste Prut poartă amprenta unor evenimente istorice, de lungă durată, cu trimitere la ocuparea țaristă a unor teritorii locuite de moldoveni sau la perioada stalinistă. Multele frământări politice au avut drept consecință dislocări masive de populații, soldate cu sute de mii de victime, rezultat al  deportărilor din Siberia, al condamnărilor și execuțiilor în masă, al genocidului prin înfometare, al unor experimente politice discriminatorii etc.

Este o realitate dureroasă, palpabilă, oricînd, cu interpretări infinite, în funcție de interesele guvernanților, deseori manipulați din capitala Rusiei. Forțe mai mult sau mai puțin oculte sunt interesate în perpetuarea învrăjbirii dintre populațiile ce compun Republica Moldova, pe baza principiului roman „Divide et impera!” Soluția nu poate fi decît într-o coexistență pașnică, bazată pe respect și recunoaștere a valorilor umane ale celorlalți semeni, indiferent de limbă, religie sau istorie trăită. Ca dobrogean, privind din afara lucrurilor, puseurile de naționalism excesiv mi s-au părut similare celor dintr-o zonă centrală a României, Transilvania sau Ardealul, unde, rarisim, se poate întâmpla ca unii angajați din sfera serviciilor publice să refuze să te servească, dacă nu știi limba maghiară. Chestiune de educație, de teribilism, de extremism naționalist. Faptul că, străbătînd un stat atît de mic, situat la răscrucea de drumuri dintre două zone de influență politică, economică, culturală, am putut trece și prin ținuturile unor „republici” surprinzătoare, precum cea găgăuză sau cea nistreană, rămîne o enigmă, încă nedescifrată. Soluția unei astfel de autonomii poate și nu poate fi, în funcție de voința populațiilor care o compun. Cuvintele ARMONIE, ÎNȚELEGERE, COMPROMIS, PRIETENIE, PACE, PROSPERITATE, ÎNTRAJUTORARE, COMPASIUNE ar trebui reinventate, dezvăluindu-le încărcătura semantică, dată de Creator.

Atmosfera socială nu mi s-a părut a fi una anormală, așteptîndu-mă, desigur, la întîlnirea unor aspecte ciudate, în aparență, dar explicabile în contextul actual. Unitatea în  diversitate era tocmai ceea ce mă așteptam să găsesc și între granițele Republicii Moldova, grefată pe o stare de încordare și neîncredere între etniile conlocuitoare, la o răscruce de drumuri europene. Bolovanul lui Sisif pare să se constituie tocmai din necesitatea luării unor decizii, prea mult tergiversate. Dilema unei hotărâri cruciale poate înspăimînta, pînă la inhibare, o națiune, ce de mult, se află în așteptarea unui Mesia izbăvitor. Dar drama parcurgerii faptului cotidian îl constituie adevărul că spectrul îndoielii duce, implicit, la un somn al rațiunii, ce naște monștri. Peste această dramă, din păcate, se suprapune cealaltă dramă, a „așteptării lui Godot”. Necesitatea de „a rumega” faptul cotidian este, însă, un dat al existenței noastre fizice, intelectuale și morale.

Pe o criză perpetuă a sistemului însuși, cultivată cu bună știință de un grup restrîns de „luminati”, atitudinea fatalistă ce s-a imputat românului, îndeobște, nu trebuie acceptată, căci răzvrătirea sa împotriva împilărilor de tot felul  constituie o trăsătură deloc de neglijat a istoriei. Timpul poate fi un aliat prețios al celui care caută și știe să găsească soluții, fiindcă ridicarea, nu îngenuncherea fără speranță, este o trăsătură definitorie a omului, în general, și, mai ales, a românului!

Vă mulțumesc!

Nelly Sambriș

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

2 COMENTARII

  1. Un site cu adevărat patriotic, unionist, misionar! Felicitări Doemnei Redactor-șef, Nelly Sambriș, Membră a Consiliului de Administrație al Uniunii Scriitorilor de Limba Română, pentru interviurile cu Domnul acad. Ioan-Aurel Pop și cu colegul nostru de la USLR, Domnul Emil-Corneliu Ninu, materialele fiind realizate cu har fiind de o importanță colosală pentru Basarabia în contextul Reîntregirii inevitabile! Doamne ajută!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri