8.2 C
Chișinău
sâmbătă, 27 noiembrie, 2021

INTERVIU/ Radu Afrim, unul dintre cei mai sofisticați și talentați regizori europeni de teatru: Teatrul trebuie să deranjeze. La stomac. La inimă. La suflet.

Must read

Comentarii recente

Radu Afrim

În aceste timpuri deloc ușoare teatrul are ambiția să supraviețuiască, chiar dacă restricțiile pandemice îl sufocă. Și la Chișinău și la București lumea teatrală nu se resemnează în fața obstacolelor și continuă să creeze. Noi spectacole, noi revelații artistice, noi provocări regizorale și actoricești. Despre viața teatrală în pandemie și nu numai de spre ea, discutăm cu Radu Afrim, unul dintre cei mai mari regizori de teatru din România, cunoscuți la nivel mondial, adorat de tineri pentru suflul original, noncormist și chiar provocator al spectacolelor sale, respectat (să nu zicem temut) de colegii și spectatorii adulți pentru curajul cu care sparge tiparele și se pune cu tradițiile teatruui canonic. 

Dle Afrim, nu știu dacă mai găsim un regizor de teatru (cel puțin în spațiul nostru românesc) care să fi fost la fel de prolific ca și dvs în această perioadă. Sincer – am căutat. Totuși, nu aș putea crede că pandemia poate fi mai inspirațională decât viața în deplinătatea mișcării sale, fie și haotice. Cum ați funcționat în „halul” în care să dați atâta randament atunci când alții nu au făcut altceva decât să-și plângă de milă și să-și justifice inacțiunea?

Au lucrat și alții. Bine sau prost. Au făcut-o din disperare. Cred. Deși nu puține teatre s-au simțit bine cu obloanele trase. Din când în când câte un spectator speriat bătea cu degetele înghețate de frică în obloane. În speranța că cineva va auzi. Eu, unul, am auzit bătăile astea. I-am deschis cât mi s-a permis. Această perioadă, de care vorbești, înseamnă, totuși – până acum doi ani. Încă de la începutul ei nu era greu de intuit că lucrurile nu vor reveni la normal prea repede. Și atunci a venit întrebarea „cum să-mi fac un program de lucru atâta timp cât directorii de teatre nu și-l pot face?” Să mă apuc de băgat scenarii la sertar? Nu sunt genul. Să mă apuc de scris romane? Să chem actorii la mine acasă să ne plimbăm pe dealuri și să repetăm scene pentru un spectacol care se va face, poate, într-o zi, într-un teatru supraviețuitor? Am evaluat toate posibilitățile astea, nu m-au tentat. Așa că le-am vorbit în timp real spectatorilor. Despre pandemie. Și despre boală. Și despre moarte. N-am mers pe varianta să înveselesc publicul. Să-l fac să uite. Ce să uite?  Că s-a banalizat moartea? Că în teatru moartea e sofisticată, e aproape o divă,  iar  în afara teatrului se plimbă îmbracată de la second hand? Ne uităm după ea în direcția greșită și nici nu ne dăm seama când a trecut pe langă noi.

Spectacolul „Inimă și alte preparate din carne”, după Dan Coman. Regia artistică, video și univers sonor – Radu Afrim.

Pandemia a banalizat moartea… Daa, ne-am obișnuit să ascultăm statisticile despre numărul deceselor, fără a fi cuprinși de fiori, mestecând liniștit în castronul pus pe foc… Ați avut cazuri de infectare în trupe pe parcursul acestei perioade?

Am lucrat cu trupe mari, cu scena plină de oameni, cu transpirație, am prins 4 valuri. Și până acum nimeni nu s-a îmbolnăvit în timpul lucrului. A trebuit să înlocuiesc un actor pentru că în weekend s-a dus acasă la gagica lui într-un sat, au făcut sex, însă tipa a uitat să-i spună că nu are miros și nici gust…  De fapt, oamenii activi nu și-au plâns de milă, cum spui tu. Am tras cu ochiul și peste Prut și am văzut  oameni care au găsit inspirație în pandemie. Cu umor negru și chiar cu glamour politic incorect. Mă gândesc la personajul Dora făcut de un actor celebru de la voi.

Dora și „glamourul” ei politic e un subiect curios, m-ați băgat la idei pentru un eventual interviu pentru nu știu când. Dar să revenim la spectacolele dvs. Ați montat în această perioadă la Craiova, la Sfântu Gheorghe, la Iași, la Târgu-Mureș… Ați fost nedespărțit și de aparatul de fotografiat… Dvs mai luați în considrație o asemenea noțiune precum e Timpul, care pentru oamenii obișnuiți e mereu lipsă? Cum reușiți să-l faceți atât de elastic, felxibil? Cu ce abracadabre îl determinați să se resemneze în fața dvs?

Nu-mi dau seama nici eu cum am reușit. Și cred că nici echipele cu care am lucrat. Și uite, în Craiova mai aveam timp și de beri cu actorii după repetiții. Sau în Sf. Gheorghe – timp de ieșit prin păduri cu coregrafa să facem fotografii. Coregrafa mai găsea și energie să danseze pe repede-înainte pe malul heleșteului, printre boscheți. În unele cazuri am scris și textele pentru spectacole. Asta măcar știu când: în mare parte, dimineața, la cafenea, de la 9 la 10.30, pâna începea repetiția. În toate orașele. Fără excepție. E destul de greu să găsesc o cafenea care să mă inspire,  trebuie să am o masă de unde să văd strada cu oamenii dimineții care trec, cu pisici sau câini  – ultimii din ce in ce mai puțini – care se pierd printre trecători. În unele orașe mă aștepta pe masă bilețelul cu „rezervat”. Într-un oraș, patronul cafenelei  mi-a făcut o surpriză și a venit la repetiție cu cafele pentru toată echipa. Micile bucurii care ne-au făcut să găsim motivații. Să continuăm. Să nu-și imagineze cineva că frica a stat mereu departe de noi. Am tot lucrat cu un amestec de vaccinați și nevaccinați. Ceea ce n-o să-mi mai permit. Motivele cred ca sunt clare. Fac un teatru fizic (încă nu ați văzut ultimul meu spectacol, de fapt, două spectacole în unu – „Câine cu om. Câine fără om”. Acolo câțiva actori fac performanțe fizice neobișnuite pentru teatrul ro :), fac un teatru de apropiere, un teatru în care relația e dusă la extremă uneori. Cu consimțământ :). 

Spectacolul „Câine cu om, câine fără om”. Producție în regia lui Radu Afrim. Teatrul Național MARIN SORESCU din Craiova.

Da, am văzut pe rețele multe etape de pregătire a spectacolului acesta și deja e cât se poate de limpede – abia aștept să-l văd!

Relatia mea cu timpul e mai complicată. De multe ori trișez. Faptul că ești prezent pe facebook zilnic și faci o muncă de PR (neavând un agent/impresar) nu înseamnă că fiecare zi este la fel de încărcată. Există zile goale de-a dreptul. Uneori vine seara și îți dai seama că în ziua care trece n-ai făcut nimic în lumea concretă. Și nici într-una din lumile imaginare prin care încă te mai plimbi. Și te apucă remușcarea. Și nici nu-ți pui mari speranțe în noaptea care vine. Și atunci realizez că, de fapt, astea sunt perioadele în care ies cumva din rama timpului. Și mă resemnez. Găsesc justificare în faptul că fiecărui om i se dau zile întregi doar pentru el. Nu știu de unde. Așa, ca o rectificare de buget :). Omul e într-o parte a peisajului, timpul e în altă parte. Pentru că există meserii în care te poți înstrăina de tine, dacă nu te scoate cineva din priză periodic. Meseria de regizor e o călătorie lunga, uneori nu prea atractivă, în tine. Și călătoria asta te costă. Mult mai mult decât o călătorie exotică într-o insulă cu papagali care-ți spun la ureche sonete din Shakespeare, în timp ce te ciupesc cu ciocul. Și tu, de fapt, tocmai de Shakespeare doreai să scapi. Uite, acum, în timp ce răspund la întrebări, mă gândesc că trebuie să înfășor tulpinile pomilor ornamentali din curte. Pentru că e imediat noapte. Și e imediat  iarnă. Deci, timpul nu se resemnează atât de ușor ca noi.

Apropo de resemnare. Eu, de exemplu, m-am resemnat în fața vitezei cu care înaintează progresul tehnologiilor. Faptul că intercalați, armonizați, umpleți tridimensionalul spectacolelor cu proiecții video este o necesitate artistică sau un tribut închinat progresului tehnic fără de care nu ne mai putem imagina lumea actuală? Până unde pot merge inovațiile în teatru? La ce vă mai gândiți în acest sens?

Nu am de ce să aduc tribut progresului tehnic. Deși mă consider un progresist. Tradiția mă pune pe gânduri. Nu neapărat pe gânduri bune :).  Sa știi că alternez spectacolele cu o componentă tehnică complexă cu cele în care nu există decât actori. Un video artistic bun a ajuns mai scump decât o scenografie. Și trăim vremuri sărace. Apropo de inovații, batem pasul pe loc, pentru că în zilele noastre nici măcar focul nu se poate reinventa fără bani. Decât în spitalele covid care ard, câte unul pe lună. Însă și asta a devenit o știre banală care nu mai face audiență. Decât disperare ineficientă pe facebook. Nu mă pun la masa de lucru cu gândul „hai să vedem ce mai aduc nou în teatru”. Am alte gânduri gen „unde să mai găsesc un text bun” și dacă el nu există, mă gândesc cu ce cuvinte să le mai vorbesc oamenilor despre noi în așa fel încât să mă asculte. Pana la capăt, dacă se poate. Faza cu tehnica o las pe seama colaboratorilor mei mai tineri. Care au obligația să mă suprindă. Nu să mă facă să văd pe scenă lucrurile pe care le-am visat eu.

Se spune despre dvs că ați adus underground-ul în teatru. Cum se explică faptul că în viața de zi cu zi undergaund-ul pică din circuitul obișnuit, nu este o chestie de anvergură, iar adus în teatru se bucură de un răsunet atât de copleșitor (cel puțin, în spectacolele marca Afrim)?

Asta cu underground-ul a fost cândva un reproș care mi s-a adus :))). Eram pus la index pentru asta. În școlile de teatru nu sunt chemat tocmai din acest motiv. Studenții sunt ținuți la distanță de mine. Și asta de 20 de ani. La Cluj, unde am fost student, sunt invitat printr-un email an de an să le vorbesc studenților, însă, apoi, cineva angajat profesor acolo anulează această invitație :). La institutul din Târgu Mureș, unde e rector un fost coleg de an de al meu, sunt pe lista neagră, iar institutul din București îmi e total străin. E amuzant, pentru că, în acești 20 de ani, am lucrat la scenă cu enorm de mulți studenți din toate aceste facultăți . 

Cred că lumea caută lucrul bine făcut. Și cred că eu îmi fac treaba ca lumea. Nu pot să vorbesc despre munca mea, nu știu. Mereu am zis: haideți la repetiții, amuzați-vă și enervați-vă cu noi, nu veniți la premieră să mă întrebați ce și cum. Că nu mai țin minte, nici nu am un caiet de regie din care să-mi extrag amintiri sau episoade funny. Actorii le mai țin minte. Nu am rețete. Nu am căutat niciodată să fac spectatorii să aplaude între scene. Căutările unor regizori s-au rezumat la asta toată viața, se pare. De alfel la mine nu prea există „între scene”. Pentru că nu există nici structură clasică: actul 1, scena 2 etc. Clișee d-astea burgheze. Aud de la actori că există regizori care zic la finalul repetiției „dragi copii, mâine repetăm actul 3, scena 2”. Abia atunci mă gândesc că eu fac o cu totul altă meserie… Nu știu să-ți răspund la întrebare. Aici trebuie ascultată vocea spectatorilor. Vocea sinceră, nu micile snobisme care dau bine.

Radu Afrim: „Dimineața, la cafea, până începe repetiția”…

Despre spectatori vorbim ceva mai târziu. Dar cât de deschiși sunt actorii să satisfacă provocările la care îi supuneți, să răspundă cerințelor dvs în calitate de regizor? Sunteți dispus să lucrați, dacă e nevoie, la degajarea libertății lor interioare (s-o faceți pe psihologul poate) sau renunțați la actorul prea închistat în fața obiectivelor trasate de dvs? Ne dați și niște exemple de conlucrare cu actorii în acest context?

Știu să aleg echipe. Pot să aleg. Îmi permit să aleg. Și asta e un lux. Actorii pot să aleagă. Și asta e o formă de libertate. După ce ne-am ales, începe munca. În ultimii ani, o doză mai mare de libertate vine dinspre actor înspre mine și nu invers. Am avut tendința să mă autocenzurez și actorul a zis „Nu cenzurăm!. Scena rămâne așa cum ai dorit-o la început”. Am vrut să tai cuvinte și liceenii cu care am lucrat au zis că fără acele cuvinte scena nu are sens. Și nici haz. Am ascultat de ei. S-a întâmplat la piesa „Consimțământ”. Echipele știu că am lucrat la un „pachet de libertăți interioare” în toți acești ani și orizontul lor de așteptare e uneori înșelat. Atunci vin în întâmpinarea mea cu un bonus de libertate. Care mă uimește. Uneori mai consultăm și noile coduri ale politicului corect. Și decidem cum procedăm. Pentru că lucruri pe care le puteam face acum 10 ani, nu le mai facem acum. Și nu cred ca e o mare pierdere. Până la urmă, căutăm libertatea acolo unde sperăm mai puțin s-o găsim. Și când o găsim, ne împrietenim cu ea, ea ne învață limba ei, pe care n-o cunoaștem niciodată suficient de bine. Și ea ne învață jocurile ei. Care au reguli. Chiar dacă asta ni se pare bizar.

Ați lucrat și cu actori basarabeni, în afară de Diana Vieru de la Teatrul Național din Iaşi, premiată anul acesta la UNITER pentru rolul din spectacolul ”Oraşul cu fete sărace”? Există vreo diferență în ceea ține de școlile teatrale pe care le fac basarabenii și cei din țară? Dacă da, care sunt acestea?
Da, am mai avut actori basarabeni. În „Măcelăria lui Iov” a fost Irena Boclincă. Extrem de open minded. Și ea și Diana. Atente la propuneri. Amuzante și nuanțate. Cu Diana am folosit o tehnică mai dură și pot zice că e extrem de rezistentă. În ultima montare de la Iasi („Trei piese triste”) i-am tăiat umorul din rădăcină. Am zis: hai să vedem ce rămâne din ea. Și a rămas mult. Și frumos. Diferența între școli e firească. Există diferențe uriașe între școala de la București și cea din Cluj. Toată lumea știe, se fac glume pe tema asta. Era o vreme când accentul de peste Prut putea să deranjeze, eu merg pe păstrarea specificului de limbaj din diverse regiuni geografice. De altfel, toată Europa civilizată respectă asta. Încercările de standardizare sunt demodate și de prost gust.

Spectacolul „Orașul cu fete sărace” după nuvela lui Radu Tudoran, în regia lui Radu Afrim. Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

Oh,ce subiect generos ați deschis – standartizare, globalizare etc. Dar îl lăsăm pentru altă dată, pentru că vreau să mai vorbim puțin despre basarabeni. În această toamnă la Chișinău s-a desfășurat Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, în cadrul căreia au fost prezentate două spectacole realizate de dvs: „Inimă și alte preparate din carne” de Dan Coman și „Orașul cu fete sărace” de Radu Tudoran. Din păcate, nu ați reușit să fiți prezent la eveniment, dar cu siguranță ați urmărit reacțiile. Cum vi se pare că au fost primite spectacolele dvs de publicul chișinăuian?

Din ce mi-au zis actorii și din mesajele pe care le-am primit online, cred că bine. Publicul dvs e cald, poate uneori prea cald :). Și cred că e împărțit. Sunt oameni care se bucură sincer la un spectacol ușurel cu vedete venite din București și, la sfârșit, aplaudă în ritmul muzicii dată la maxim și oameni care doresc un teatru cu atitudine, un teatru care să fie cât mai puțin teatral. Adică, cât mai puțin mincinos. Știu și la voi câteva regizoare tinere si dramaturge, care scriu un teatru al realității. Incomod. Dureros chiar. Și teatrul trebuie să deranjeze. La stomac. La inimă. La suflet. În masura în care el poate fi localizat. Cunosc actori de la Teatrul Național din Chișinău și artiști vizuali care mi-au dat feedback-uri foarte bine argumentate. Uneori am mers la voi cu spectacole mai personale („Pasărea retro”), altă dată cu spectacole necesare vremurilor pe care le traversam („Inima și alte preparate din carne”). Cum să vorbești despre pandemie cu mănuși? Cuvintele nu poartă manuși chirurgicale de gumă. Imaginile – nici atât. Și, de altfel, și noi am renunțat la manușile care în prima fază a pandemiei se vindeau ca pâinea calda :).

Spectacolele prezentate la Chișinău le-ați montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova și Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Ce vă inspiră să realizați spectacole dincolo de București?

Fidelitatea. Trupele. Orașele. Cafenelele. Depărtarea. Apropierea. Amintirile. Dezamăgirile. Spectatorii. Anotimpurile. Casele. Și mai ales tot ce nu înteleg din acele orașe.

Ce ar trebui să facă sau cum ar trebui să fie teatrele din Chișinău ca să ne bucurați cu o montare aici, în Republica Moldova?

Poate, să își știe programul mult mai clar cu ceva timp înainte (asta nu înseamnă că la noi asta ar funcționa). Am avut în trecut o tentativă de a începe lucrul la teatrul Eugen Ionesco, însă îmi amintesc că s-a încurcat de tot programul. Am mers să cunosc trupa, toate păreau bătute în cuie și n-a mai fost să fie. Acum sunt în discuții cu directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu”, însă trăim cu toții vremurile astea în care e aproape imposibil să bați palma pentru un proiect de peste o juma de an. Sau așa mi se pare mie. Ce sa zic? Îmi place lumea de la voi, îmi e și familiară și necunoscută, exact cum e mai bine. Are mister. Și a dovedit o maturitate politică mai mare decât am dovedit-o noi, aici. Mă refer la ultima vreme. Eu ezit între a nu mai merge la vot și remușcarea nasoală că s-ar putea chiar să n-o mai fac. 

Oh, cunoscută dilemă! Dar cum apreciați inteconexiunea teatrelor de pe cele două maluri ale Prutului și ce ați dori să se mai întâmple în acest context?

Nu e suficient ce se întâmplă. Poate după pandemie lucrurile vor fi recalibrate. Dinamismul acestui schimb nu e la turație maximă. Dar nu e doar la nivel teatral. Sunt multe orașe în care nu ajung cărți de la editura Cartier, de exemplu. Sunt muzicieni basarabeni cu care aș fi dorit să colaborez și nu s-a putut. Nu știu din punct de vedere politic cât se face. Și cât e doar vorbărie. Poate există prea mult ceremonialism, prea mult ritual în jurul unor acte culturale care ar trebui să fie firești. Ca sa nu zic banale. Adică, eu am nevoie de actorul X de la Naționalul din Chișinău și teatrul din Iași îl ia fără probleme cu colaborare. Sistemele noastre teatrale sunt învechite. Nu e de mirare, atâta timp cât ambele se trag de la rusi :).

Vă mulțumim pentru interviu și puncte de suspensie, domnule Radu Afrim. Să ne auzim în vremuri mai bune, dacă, nu cumva și asta e o expresie perimată sau,dimpotrivă, fantezistă, de care ne agățăm speranțele ca pe niște ranițe indispensabile.

Interviu de Angela Aramă

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri