8.2 C
Chișinău
sâmbătă, 27 noiembrie, 2021

INTERVIU// Oleg Serebrian, ambasador, scriitor și politolog:„Suntem măcinați de o neîncredere cronică în forțele proprii”

Must read

Comentarii recente

  1. Domnule Ambasador, după câteva mandate de șef de misiuni diplomatice a R. Moldova în mai multe state europene, puteți numi activitatea dvs, misiune indeplinită și din care perspectivă?
  • Ar fi o exagerare să spun asta. Mi-am îndeplinit cât am putut de conștiincios îndatoririle, sarcinile care mi-au fost puse, dar nu pot spune că sunt pe deplin satisfăcut de tot ce am realizat în această perioadă
  • După numeroasele semne de înaltă apreciere a personalității și activității dvs de diplomat, se creează impresia că demult ați prins rădăcini în Vest și vă simțiți un cetățean cu adevărat european, să nu uităm nici de faptul că sunteți unul dintre primii  basarabeni școliți în Europa după căderea URSS. Ne puteți deconspira planurile dvs și dacă nu cumva Chișinăul riscă să devină un spațiu atât de restrâns, încât să vă retrageți doar pentru a vă continua activitatea literară de succes?
  • Într-adevar, am stat mai mulți ani în Vest – mai întâi (acum trei decenii) la Nisa, apoi la Paris, după care la Berlin – dar nu pot zice că am prins undeva rădăcini. Sunt și eu un nomad modern, cu toate atuurile și beteșugurile pe care le comportă această neînrădăcinare. Despre planurile mele de viitor: voi scrie, voi preda, voi rămâne în serviciul diplomatic, unde mi-am început activitatea înca 1992.
  • Exigențele pentru un diplomat cresc de la o zi la alta în virtutea dezvoltării vertiginoase a tuturor domeniilor. Considerați că R. Moldova reușește să corespundă cerințelor pentru  o “armată” de diplomați, care să-i soluționeze problemele, inclusiv economice, în negocierile cu actorii internaționali?
  • Serviciul diplomatic al Republicii Moldova e în continuă transformare. În timp, unele lucruri evoluează, altele involuează. Au fost și perioade mai bune, și mai puțin bune. Eu am venit/revenit la MAE de cinci ori, am lucrat cu aproape toți miniștrii de externe și am cunoscut diverse perioade din istoria serviciului nostru diplomatic. Prima dată am fost angajat la MAE în iulie 1992, îndată după absolvirea facultății. Ion Botnaru, fostul meu profesor de istorie contemporană a Asiei și Africii, fusese cu câteva luni mai devreme numit prim-viceministru de externe. El i-a și recomandat pentru serviciul diplomatic pe alți câțiva profesori de-ai mei – Ion Stăvilă, Gheorghe Căldare, Victor Țvircun. Apoi mi-au propus și mie postul de secretar II, referent pentru țările germanofone. Câteva luni mai târziu, am plecat cu o bursă a Fundației Soros la Institutul European din Nisa. După ce am susținut acolo masteratul, aveam posibilitatea să rămân pentru un doctorat, dar m-a speriat faptul că nu aveam bursă și am preferat să revin la Chișinău, fiind reangajat la MAE, de astă dată pe post de șef de secție (”România”). Cred că anii de stabilire a serviciului diplomatic moldovenesc, anii nouăzeci, au fost cei mai interesanți. Dacă stau să mă gândesc, calitatea oamenilor care lucrau atunci la MAE era extraordinară, ceea ce compensa lipsa de experiență.  
  • La lansarea virtuală a ultimului dvs roman, “Pe contrasens”, cu sprijinul din partea Bibliotecii Naționale, ați fost calificat drept autor al unor proiecte magistrale, fie că e vorba de literatură, sfera politică sau diplomatică. Este acesta un indiciu al grabei dvs de a justifica la maximum darul-timp pentru o viață umană, pe care l-ați declarat dureros de limitat?
  • Probabil. Am fost totdeauna foarte sensibil la timp și le-am împrumutat (involuntar) această ”crono-sensibilitate” și protagoniștilor romanelor mele, începând cu Marta Skawronski.
  • Aparent, pentru unii sceptici, dacă un om de știință, un diplomat mai scrie și romane, acestea pot fi văzute drept pasiuni trecătoare. Reieșind, însă, din opiniile exegeților, precum și ale unor mari scriitori, atât din R. Moldova, cât și din UE, provocarea care v-a mobilizat la publicarea celor trei romane: “Cântecul mării”, “Woldemar” și “Pe contrasens”, este, de fapt, un obiectiv major: cunoașterea umană și aducerea psihologiei la demnitatea literaturii autentice cu preocupări profund filosofice în trezirea spirituală din inerția consumerismului și a platizării…
  • Scriitor, de fapt, nu e o meserie. Foarte puțini scriitori au reușit să trăiască numai din scris. Nu cunosc scriitori români importanți care n-ar fi avut alte meserii. Azi, pentru noi, numele lui Mihail Kogălniceanu, Octavian Goga, Titu Maiorescu,  Barbu Delavrancea, Vasile Alecsandri, Ion Agârbiceanu și mulți alții se asociază cu literatura. Pe vremea lor, însă, aceștia erau cunoscuți opiniei publice (poate mai ales) ca politicieni (unii dintre ei chiar detestați). Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceau, Octavian Goga au fost și prim-miniștri. Nimeni nu se întreba, când găsesc aceștia timp să mai și scrie? La acea vreme, politica și sfera intelectuală erau cumva legate intrinsec. Nu doar la noi: în Europa de Vest, America și Rusia era la fel. Cu politica cochetase vreme îndelungată și Ion Luca Caragiale, și Mihai Eminescu, și Marin Preda, și Zaharia Stancu. Foarte mulți dintre marii scriitori ai lumii au trăit practicând meseria de medic, inclusiv câțiva dintre autorii mei preferați – Archibald Cronin, Anton Cehov, Arthur Conan Doyle, Mihail Bulgakov, Sommerset Maugham, Stanilslav Lem, Vikenti Veresaev. Medic-ftiziatru a fost și Vasili Aksionov, care a lucrat multă vreme în clinici din Leningrad. M-am și întrebat, prin ce se explică numărul atât de mare de medici în literatură? Cred că cel mai pertinent răspuns la întrebarea data l-a oferit André Maurois, care spunea că medicii, ca și scriitorii, au în vizorul lor oamenii, caută să le înțeleagă pasiunile, fricile, durerile. E impresionant și numărul de scriitori care au practicat meseria de diplomat. Interpătrunderea activității diplomatice cu literatura e chiar surprinzătoare la unele națiuni. La ruși bunăoară. Denis Fonvizin, Aleksandr Griboedov, Aleksei Tolstoi, Konstantin Batiușkov, Fiodor Tiutcev, Nikolai Ogariov au fost angajați ai ministerul rus de externe, unii dintre ei îndeplinind vreme de mai mulți ani funcția de ambasador în diverse țări. De altfel, șapte diplomați de meserie au fost distinși cu Premiul Nobel pentru Literatură – Pablo Neruda (de-a lungul carierei sale a îndeplinit funcția de consul cilian în Birmania, Sri Lanka, Indonezia, Singapore, Argentina, Mexic), Octavio Paz (a activat toată viața în ministerul mexican de externe, inclusiv diplomat și ambasador în SUA, Franța, India, la ONU), Yorgos Seferis (a activat toată viața în ministerul grec de externe, fiind între 1957 și 1962 ambasadorul Greciei în Marea Britanie), Miguel Asturias (între 1944 și 1954 a lucrat în ambasadele Guatemalei din Mexic, Salvador apoi Argentina), Gabriela Mistral (a activat timp de un sfert de secol în ambasadele ciliene din Portugalia, Spania, Italia, SUA, Societatea Națiunilor, Brazilia, ONU) și Ivo Andric (a fost reprezentantul permanent al Iugoslaviei în Germania). Cred că percepția care persistă acum la noi, că un politician ori un diplomat (și chiar un om de știință) este ceva incompatbil cu activitatea de scriitor vine din perioada sovietică. În URSS, politicianul, omul din administrație, cu chipul crispat, serios, auster nu se putea confunda cu scriitorul, care, da: în URSS era o profesie. La sovietici existau ”scriitori meseriași”, salarizați. E adevărat că și în Uniunea Sovietică existau excepții. Unele chiar foarte interesante. Simion Țvigun, de exemplu. Fostul prim-vicepreședinte al KGB-ului URSS, general de armată, a fost un scriitor și scenarist prolific. Puțini cunosc faptul că serialul sovietic ”Șaptesprezece clipe ale unei primăveri” e și realizarea lui (este cel care se ascunde sub pseudonimul ”general-colonelului S.K.Mișin”, consultantul științific al peliculei). Țvigun a scris (acoperit de un pseudonim) scenariile pentru câteva filme (inclusiv «Фронт без флангов», «Фронт за линией фронта» ,«Фронт в тылу врага» și «Возмездие»). A scris și șase romane, dintre care ”Vom reveni” a fost tradus în mai multe limbi. Brejnev și Andropov tolerau îndeletnicirile literare și cinematografice ale generalului Țvigun, o figură foarte ”colorată” a areopagului Kremlinului.
  • Când să așteptăm în librării primul roman din tetralogia la care lucrați în prezent?
  • Primul a fost ”Woldemar”, dar când poate să apară următorul (un roman despre adolescență) îmi vine greu să spun. În medie, ”distanța” dintre cărțile mele este de 3 ani. În orice caz, următorul roman ar putea fi despre Filip Skawronski, soțul protagonistei din ”Cântecul mării”.
  • În calitatea dvs de reprezentant al unui cerc profesional, care interacționează cu marile puteri ale acestei lumi și chiar cu supraputerile, precum și ca prozator, care ilustrează  lupta acestora, cum ați defini puterea? Poate fi aceasta un scop în sine al vieții?
  • E o întrebare complexă, care cere un răspuns foarte extins. În fond, setea de putere, de putere politică inclusiv, este determinată biologic: e un ”atavism evoluat”, o moștenire de la lumea animală. Dorința impulsivă de superioritate fizică a unui individ asupra celuilalt este caracteristică tuturor mamiferelor, mai cu seamă masculilor. Unele religii, creștinismul îndeosebi, au încercat să dezrădăcineze această aplecare. Părinții Bisericii vedeau în capacitatea omului de a renunța la setea de stăpânire una dintre cele mai lăudabile virtuți, dar până la urmă, biserica a suferit eșec în lupta cu firea umană: ispita animalică s-a dovedit a fi mai puternică decât chemarea divină. ”Supraomul umil” nu a fost un fenomen prea frecvent nici chiar printre slujitorii bisericii, iar o societate ”iovică”, smerită, necruțătoare cu sine și atoateîngăduitoare cu ceilalți nu s-a produs. Se vede că omul conține, totuși, mai multă biologie decât spirit.
  • Ce “minune” ar putea aduce și în R. Moldova bunăstarea, încrederea în ziua de mâine și respectul reciproc în societate?
  • Restabilirea încrederii în faptul că așa ceva e posibil. Am mai spus și cu alte ocazii, că multe din problemele noastre rezidă anume în neîncrederea colectivă, de masa, adesea neconștientizată, în posibilitatea depășirii problemelor care persistă la noi. Suntem măcinați de o neîncredere cronică în forțele proprii (nu individuale, ci anume colective). Republica Moldova nu e un stat falimentat în sens politic ori economic (așa precum afirmă unii), dar avem toate simptomele unui periculos faliment psihologic.    

Vă mulțumesc!

Nelly Sambriș

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

1 COMENTARIU

  1. Felicitări pentru dialogul profund și complex, purtat elegant, onorați colegi de echipă, Doamna Redactor-șef, Drd. Nelly Sambriș, Membră a Consiliului de Administrație al Uiunii Scriitorilor de Limba Română (USLR), și Excelență, Domnule Ambasador, Dr. Oleg Serebrian, Membru de Onoare al USLR!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri