1.4 C
Chișinău
miercuri, 1 decembrie, 2021

De vorbă cu privighetoarea de la Comani

Must read

Comentarii recente

ileana_constantinescuIleana Constantinescu a fost eleva Mariei Tănase, iar vocea ei caldă i-a uns sufletul marelui Mihail Sadoveanu. Ajunsa la 84 de ani şi singură pe lume, artista trăieşte azi la limita decenţei dintr-o pensie de 630 de lei, pe care o cheltuieşte mai mult pe leacuri. Ar avea mare nevoie de un insoţitor, întrucât suferă de miopie fortissimă, dar nu-şi permite aşa o cheltuială. În anii din urmă, singurul care a ajutat-o a fost bunul ei prieten, regretatul Ion Dolănescu.

Ileana Constantinescu (30 mai 1929, sat Comani, Drăgăneşti-Olt, judeţul Olt), interpretă de muzică populară. S-a născut într-un basm românesc şi este soră cu „Ileana Cosânzeana”. Ea este, de fapt „fata de la Comani” şi aşa va rămâne în fonoteca de aur a cântecului popular românesc. Talentul şi sensibilitatea ieşite din comun, seriozitatea şi munca asiduă, respectul pentru valoare, au colaborat în chip fericit la conturarea unei personalităţi artistice de primă mărime în folclorul românesc. Constantinescu este vocea Dunării şi a Oltului, plină de limpezimea undei cristaline, este doina şi balada codrului din sufletul românului. Mai mult, este fata pe care Mihail Sadoveanu a ascultat-o ca-ntr-o Dumbravă Minunată. Este cântecul popular, un cântec trist, ca o doină, simplu şi sfâşietor, ca un ţipăt de pasăre călătoare, noaptea, când vine din migraţia sudică a sentimentelor. Folcloristul Constantin Prichici este cel care a descoperit-o în periplurile sale artistice, fiind de-a dreptul surprins de originalitatea textelor şi de suavitatea vocii interpretei.

 “Acum, mai ies din casă cât să mă duc la biserica”, povesteşte artista. Drama ei nu este singulară. Nenumaraţi artişti, care s-au bucurat în trecut de preţuirea publicului, se zbat acum în sărăcie şi uitare.

Ajunsă la 84 de ani, cântăreaţa Ileana Constantinescu trăieşte de pe o zi pe alta. Singură pe lume şi cu o pensie de mizerie, artista are nevoie de  ajutorul celor din jur pentru a putea supravieţui.

Când am început să adun materiale pentru o carte despre Ion Dolănescu şi mama acestuia, Ionuţ Dolănescu mi-a recomandat-o pe Ileana Constantinescu. Întâlnirea noastră a avut loc în casa din strada Caimatei, acolo unde continuă să bântuie cântecul şi boierii din piesa lui Delavrancea.

A venit îmbrăcată în haine naţionale. Din capul locului m-a avertizat că nu prea vede, dar cu vorba o duce bine.

De unde aveţi această ie frumoasă, stimată doamnă?

Din garderoba mea care cu an ce trece devine tot mai săracă. Am avut sute de costume populare. Acum sunt nevoită să mă despart de ele pentr a-mi face un ban de leacuri. Când era Ionaş Dolănescu în viaţă, nu mă lăsa să mor de foame, nici carecumva să vând măcar o zdreanţă. El punea mare preţ pe portul nostrum  popular. Avea un brâu tricolor de care nu s.-a despărţit niciodată. Le spunea la ai săi: “ De mor, să mă îngropaţi cu acest brâu”.

Cât de des îl vizitaţi când era în viaţă?

De două-trei ori pe zi.  Mă telefona şi zicea : “Coană Ileană, acuşica abureşte mâncarea şi noi cu Flori te invităm să ne onorezi cu prezenţa dumitale.”

Veneam, pentru că eu nu sunt mofturoasă, nici fudulă din fire. Şi să vă spun drept, nici prea mare bucătăreasă nu sunt. Că am fost mereu pe drumuri. Mâncam pe unde apucam. Am  mâncat în cantine boiereşti , dar şi prin birturi, pe la tabere de tractorişti. Că nu cântam în toată ziua la Ateneu.

Care erau temele de conversaţie?

Să ştiţi că eu nu mă dau mare savant. Mi-am început studiile la 22 de ani şi când aveam 29 de ani susţineam bacalaureatul. Iar cu doi ani mai înainte mă măritasem. Mi-a plăcut cartea. Sunt o autodidactă desăvârşită. Dacă am un interlocutor bun pot susţine o conversaţoe până în zori. Şi cu dragul meu prieten Ionaş Dolănescu aveam despre ce discuta. Într-un timp soţul meu devenise gelos, dar i-a trecut. Pentru că Dolănescu mă luase sub aripa lui ocrotitoare şi cu ajutorul lui am scăpat de sărăcie.

După mesele copioase stăteam la taclale până venea peste noi cina. Şi cum se înnopta mă petrecea Flori până acasă, că eu stau aici aproape. Am să-ţi lămuresc mai apoi de ce m-am mutat în raionul ăsta. Am avut sute de concerte cu Dolănescu.

Ce ar zice Dolănescu despre  trepădarea prin tribunale a fiilor săi, pe care dumneata ştii cât de mult i-a iubit…

Chiar după ce au făcut împărţeala de comun acord, Dragoş a venit la mine, pentru că eu mă înţeleg bine cu amândoi, şi mi-a vorbit despre faptul că el a rămas cu vila de la Sinaia, care are nouă camere, şi cu terenurile de la Tunari, iar Ionuţ cu casa din strada Caimatei şi alt teren. Pentru că imobilul din Capitală valorează mai mult, Ionuţ e cel care se ocupă de pomeni, întreţinerea casei. Nu ştiu cine l-a influenţat pe Dragoş, dar nu a făcut bine, pentru că vor pierde timp şi bani prin tribunale…

Cine v-a descoperit ca şi interpret de muzică populară?

E o poveste lungă.

S-o luăm pe scurtătură, doamnă.

În anul 1951 a venit la noi în sat un folklorist de la Iaşi, Constantin Prichici, care era etnolog la Institutul de Folclor din Bucureşti. S-a oprit la Primărie şi a întrebat primarul dacă sunt în localitate fluieraşi, cimpoieri sau vreo fată care cântă. Şi şi-au amintit de Ilenuţa Constantinescu. Eu habar nu aveam. Umblam desculţă prin curte şi ei discutau ceva cu bunica mea, care totdeuna era împotriva îndeletnicirii mele. Ideea ei era că astea care cântă n-o să se mai mărite niciodată. Şi le-a zis musafirilor să plece în plata Domnului, că ea nu vrea  ca nepota să-i rămână fată bătrână. Dar pe mine, totuşi, m-au luat la primărie. Le-am cântat. Atunci Constantin Prichici mi-a zis:  Fată-hăi, tu ai să ajungi departe! Aşa a şi fost…

Ce a urmat după asta?

Mai întâi am început să cant pentru difuzorul pe care îl ascultau sătenii. Prin 1952 unicul meu frate terminase 7 clase şi vroia să se înscrie la un liceu cu profil sportive. Şi precum eu cunoşteam déjà Bucureştiul, el m-a luat ca pe un fel de ghid. Şi cum am ajuns la Bucureşti am ţinut cu tot dinadinsul să+I arăt Institutul de Folclor unde am cântat. Şi acolo m+au cunoscut. Şi ei au telefonat la Casa Radio. Lui Laurenţiu Profeta, spunându-i:

Tovarăşe Profeta, la noi în studio se află ţăranca muncitoare Ileana Constantinescu care a fost premiată acum un an la un concurs republican pe ţară, v-ar interesa să faceţi nişte imprimări?

Sigur, a răspuns Profeta.

Sună frumos “ţărancă muncitoare”. Aţi fost cumva şi utecistă?

Nimic. Nici membru de partid. Am interpretat atunci cinci piese musicale.

Vă mai amintiţi ce a spus Mihail Sadoveanu despre Dvs.?

În anul 1957 a apărut în “Scânteia” un articol semnat de Demostene Botez, intitulat “Confesiuni cu maestrul Mihail Sadoveanu”. Şi Sadoveanu spunea: “Am ascultat zilele acestea la radio cântecul “Dunăre, Dunăre” şi-i interpretat de o fată tânără, descoperită într-un sat. şi am descoperit la ea nu numai calitatea glasului, dar şi profunzimea textului interpretat în cel mai simplu stil cu putinţă. Astfel cântecu vine de foarte departe, amintindu-ne de pământul strămoşesc, de “Mioriţa”. E un mare talent fata asta şi bine că nu a rămas să cânte pe la bocitori”

Ce s-a făcut cu cele cinci cântece imprimate?

Talentul meu a fost cultivat graţie celor care m-au recomandat- mai întâi învăţătorii Nicu şi Ilie Dumitrescu, dar în mod deosebit,  graţie Mariei Tănase şi Elisabetei Moldoveanu, cele care m-au format ca interpret de muzică populară. Datorită imboldului pe care mi l-a dat, cercetătorul ştiinţific de la Institutul de Folclor din Bucureşti Constantin Prichici, am fost înscrisă de directorul şcolii, la concursul căminelor culturale. Era în 1951 şi eu aveam 22 de ani. Am obţinut astfel, Premiul I pe fosta regiune Teleorman, iar, la Bucureşti Premiul II pe ţară. Am fost invitată apoi, să cânt şi în cadrul „Săptămânii muzicii româneşti”, iar Mihai Pop, pe atunci, director adjunct al Institutului de Folclor, m-a recomandat celor de la radio, unde am înregistrat primele cântece, de mare succes: Auzi, mândro, piţigoiu,Dunăre, Dunăre, Busuioc floare cătată, Marioara de la munte şi Plin e codru de voinici, care au fost ascultate pe calea undelor.. În 1952, pe 3 august, în programele Radio am fost anunţată că voi cânta. Eu nu cântasem niciodată cu orchestra. Probabil că nu eram în ton. Dirija Nicu Stănescu, un profesionist foarte serios. Era cam irascibil şi mereu nu avea răbdare. L-a telefonat pe Laurenţiu Profeta şi i-a zis de-a dreptul:

Tovarăşe Profeta, ţăranca asta m-a nenorocit, mă bagă în pământ…

Spune-i să vină la mine, a zis Profeta.

Şi m-am dus. El mă priveşte cu severitate şi mă întreabă ce s-a întâmplat?

Îi spun că nu am mai mâncat de trei zile.

Cum nu ai mâncat?

Eu m-am oprit la o mătuşă de a mea şi ea e plecată la băi şi nu a mai venit. Proviziile s-au terminat că a trebuit să hrănesc pisicile.

Profeta o telefonează imediat pe Angela Stancu, sunetista, zicându-i foarte grav:

Tovarăşă Stancu, te rog  s-o conduci pe tânăra interpret Ileana Constantinescu la cantina noastră, s-o hrăneşti din belşug, pentru că-i lihnită de foame şi nu i se sloboade glasul.

Şi acolo m-am pus pe mâncate, nu şagă. Am  îmbucat vreo două ciorbe, o strachină de fasole şi o farfurie rasă de brânzoaice.

Cum aţi ajuns eleva  Mariei Tănase?

Mai întâi am terminat cele 12 clase numai pe nota 10. După asta am intrat la Liceul de Muzică nr. 1 din Bucureşti.  Profesoară ne-a fost Maria Tănase. La început eram 5 eleve, mai apoi s-au rărit şi am rămas numai eu. Îţi imaginezi dumneata cum e să ai în faţa ta o mare cântăreaţă şi să nu faci carte? Dar pe lângă carte mai trebuia şi talent native,  pe care Maria Tănase l-a îndreptat în albia cea fără de meandre.

Şi succesul nu s-a  lăsat mult aşteptat. Cum aţi avansat, cum aţi pătruns în acest templu al muzicii populare?

După absolvirea Liceului de Muzică nr. 1 din Bucureşti, nu numai că am devinit profesionistă, dar în perioada 1951-1956, am imprimat la Institutul de Folclor peste 200 de cântece, pe care le-am cules de pe meleagurile natale.

O întrebare mai indiscretă: aţi avut noroc de un soţ bun?

Nici vorbă. A fost un bărbat minunat. M-a iubit şi l-am iubit. Dar s-a prăpădit prea devreme, săracul. Am trăit împreună doar 23 de ani.

Aţi avut şi copii?

Mi-am dorit foarte mult să am copii. Din păcate, nu i-am avut şi mă mai lipesc şi eu de băiatul mai mare al lui Dolănescu, de Ionuţ şi de Doiniţa. Nu aveam odihnă. Venea lumea să mă vadă mereu. În 1960 am făcut un sondaj cu piesa „Mierliţa când e bolnavă” şi a avut un succes nemaipomenit. În toate unghiurile ţării era cântată, am avut succes şi la Chişinău când am cântat la Palatul Naţional cu Orchestra Folclor, condusă de maestrul Petre Neamţu.

Dumneavoastră eraţi mai mult prin turnee, nu era gelos soţul?

Doamne fereşte, cum să fie gelos, dacă aduceam bani acasă, deşi nu eram salariată. Soţul meu era avocat. Când ne-am luat eu eram o sărăntoacă şi el un sărăntoc.

Şi aţi făcut o avere împreună?

Ce fel de avere? Am avut un apartament, pe care de dragul lui Ion Dolănescu l-am schimbat cu altcineva şi am venit aici în preajma lui, vizavi de el. În 1968 am plecat în turneu cu Flacăra Prahovei din Ploieşti. Eu m-am dus să+i prind la tren. Şi pe coridoare, o prietenă de a mea Florentina Vlad, care era salariată acolo, mi l-a prezentat pe Ion Dolănescu, un băiat cu o voce foarte frumoasă. Ionaş, cu o pălărie verde de vânători, din aia aşa cochetă şi cu o fire mândră, de parcă ar fi vrut să viu eu la el, s-a apropiat de mine. Ce am remarcat eu la el…

Era orgolios?

Ce am observat eu la el, avea un succes mai mare decât noi acei care eram cap de afiş şi era atât de aşteptat de public, deşi mai ieri fusese nevăzut, neascultat. El avea pe atunci două cântece la Radio, dar mi-am dat seama că e nemaipomenit. Şi aşa m-am împrietenit cu el, că îmi plăcea să beau câte o ţuicuţă şi cum ajungeam în vreo gară îl rugam să-mi aducă ceva de băut. Şi ne zbenguiam ca doi copii, deşi el era mai mic decât mine cu vreo 15 ani. Dar era aşa o simpatie platonică. Şi la un moment dat mie îmi făcea curte dirijorul orchestrei Leonida Brezeanu, un pic de curte aşa, şi vroiam şi eu să stau pe malul unui râu sau al unui lac la taclale cu dirijorul. Şi acesta micul, Ionaş, una-două şi hop între noi ca un bob sositor.

Într-o zi am ajuns la Arad şi Ionaş m-a invitat într-o biserică şi mi-a zis:

Coană Ileană, vreau să vă spun un secret, eu sunt însurat.

Nu se poate, am zis. Cu cine, băiatule?

Cu Iustina Băluţeanu.

Bună treabă, mi-am zis în gând, dar Iustina era cu 21 de ani mai mare ca el. el se însurase cu ea din interes ca să-i facă buletin de Bucureşti ca să se angajeze la Ciocârlia. Şi i-am spus şi eu că sunt îndrăgostită de un dirijor. Şi el tot s-a ţinut de fusta mea, pot să spun că a fost prins într-un fel. Dar eu eram o fată cu o educaţie foarte serioasă pe care o căpătasem din satul meu Comani. Pot spune cu mâna pe inimă că nu s-a legat ceva de natură deocheată, ci a fost o prietenie care a rămas până la moartea lui. Eu am rămas confidenta lui. Îi cunoşteam toate gagicele.

Ţin minte cum s-a îndrăgostit de Maria Ciobanu, a făcut duetul acela vestit, care a cucerit întreaga ţară. Amândoi au făcut prăpăd.

Pe urmă ani mulţi nu am mai avut nici o tangenţă până în toamna anului 1975 şi m-a invitat la el acasă, casa asta unde conversăm acum. Ionuţ avea pe atunci vreo 5 ani. Pe urmă a nimerit şi la nunta mea. Ne-a cântat, a dansat toată seara cu o verişoară de a mea. Şi iarăşi a dispărut din vizorul meu.

În 1977, după cutremur, eu cu orchestra mea, el în colaborare cu orchestra din Slobozia, probabil, şi ne-am întâlnit la hotel. Seara el m-a invitat la restaurant. Îşi permitea, pentru că el a pricopsit toţi artiştii, ne-a ridicat la rang de artişti de primă mărime, aşa după cum meritam. Lui îi convenea să plătească masa la restaurant, dar mie, care nu ieşeam din 200 de lei lunar, nu-mi era a fudulie.

În 77, prin mai, avusesem o discuţie cu soţul meu în privinţa unui nepot de al meu, Mugurel, care mi-a făcut şi mai continuă să-mi facă şi acum probleme. Şi tocmai mă telefonează Dolănescu şi mă întreabă ce fac. Îi spun că m-am certat cu Marian. Lasă sfada, zice el, şi hai cu mine la un botez, la Snagov. Dar eu nu pot să-ţi dau decât 500 de lei.

Asta era leafa mea pentru două luni jumătate. M-am îmbrăcat şi m-am dus. A doua zi îmi zice:

Doamnă Ileana, mai avem şi două nunţi.

Şi atunci Marian al meu mă ia la trei parale, ce-i cu acesta, ce caută el în viaţa noastră? Ţie îţi strică un ban în plus? – l-am întrebat.

Şi aşa am cântat la zeci de nunţi. Ionaş foarte diplomat îl invita şi pe bărbatul meu la restaurant. Aici când se dădea o petrecere, noi eram invitaţi de onoare. Pe scurt, ne-am împrietenit.

În 1978 soţul meu a murit şi eu atunci cu toată lumea m-am sfătuit că să nu mă duc să mai fiu salariată şi mi-am depus demisia, pentru că Dolăneascu mi-a promis că în fiecare lună eu voi băga în buzunar cel puţin 4000 de lei, bani grei la acea vreme. Şi am devenit dependentă de Dolănescu. Asta se întâmpla în 1978-1979. Într-o zi îmi spune că nu-mi mai plăteşte taxiul şi ar fi bine să mă mut mai aproape de casa lui. Eu locuiam la Ferentari în blocuri de cărămidă, construite trainic pentru clasa muncitoare. Aveam două odăi bune, dar visul meu era să fiu în centrul Bucureştilor. Eram gata să dau apartament de două camere pe o garsonieră. Am dat anunţ la ziar, dar când auzeau de Ferentari, cartier ţigănesc, nu venea nimeni. După moartea soţului făcusem o psihoză. Îmi părea că aud vocea soţului, care cobora din tavan. Şi într-o seară eram aşa amărâtă, l-am telefonat şi i-am spus că-mi pare rău că nu am venit acolo, lângă el.

A doua zi m-a sunat şi a zis să mă prezint la Primărie, dar de data aceasta să nu-l mai fac de râs. Am făcut actele şi m-am mutat. Şi am stat lângă el aproape 30 de ani.A fost un om al omeniei. De cântăreţ nu mai vorbesc—o voce minunată. Au căutat foarte mulţi să-l copieze, dar nu au reuşit. Nu au avut timbrul lui. El avea atâtea armonii în voce. Dolănescu nu-i un saltimbanc, el apărea ca un domn, de abia schiţa un zâmbet. Şi ridica mâna frumos. În toate era perfect. Nu mai spun de diplomaţia lui. Ştia pe cine să apropie de el, ştia cu cine să apară. Îşi cunoştea interesul , îşi cunoştea ce poate. De obicei, nu ieşea în stradă din cauza oamenilor care îl opreau la fiecare pas. Era foarte iubit. Ştia să+şi vândă marfa. Un mare creator. El făcea nişte minunăţii de texte. Îmi spunea:

Gurel, toată noaptea n-am dormit. Am chinuit un text.  Şi mă consulta pe mine, să-mi expun părerea, dar eu nu aveam talent la texte.

De ce vă zicea Gurel?

Aşa mă botezase soţul meu, pentru că vorbeam prea mult, aveam gura spartă. De aici şi apelativul Gurel. Eu aveam şi o zicală: din marea lui bucată de pâine am ciugulit şi noi iştilalţi. Că unii au fost mai talentaţi, că alţii nu au fost deloc, toată lumea dădea busna în această casă. Această masă a fost 30 de ani mereu întinsă până pe scenă. Eu le aranjam farfuriile. Îmi dădea dispoziţii unde şi pe cine să-l aşez. Şi când era petrecerea în toi, el mă prezenta:

Iar acum va cânta şefa de sală, Ileana Constantinescu, cea care a ornat atât de iscusit această masă.

Am înţeles că era bun cu toată lumea, dar de ce era în ceartă cu Benone Sinulescu?

Pe Benone nu l-a suportat niciodată. Nu-i convenea. Dolănescu i-a eclipsat pe toţi.Tot ce a fost bun pe piaţa muzicii popilare de la el vine. Când a apărut Dolănescu cu Maria Ciobanu, i-a terminat pe toţi. Se ducea lumea să-i asculte, să-i aplaude. Aş face o nedreptate, dacă nu aş aminti că şi duetul Irina Loghin—Benone Sinulescu a fost iubit de public.

Dar vreau să vă spun că aceşti cântăreţi care au venit după mine, ei au luat un pic din felul meu de a cânta.Şi bine au făcut. Nu-mi pare rău. Uneori nu-mi pare rău nici de faptul că nu prea am vedere. Dacă aş fi văzut lumea asta aşa cum e cu adevărat, de mult aş fi murit. Iar aşa pe 30 mai am făcut 84 de ani.

Care ar fi lucrările dumitale de referinţă

Toate cântecele mele, fără exces de modestie, sunt emblematice, dar aş vrea să mă opresc, în special la două discuri. Primul este intitulat simplu: „Ileana Constantinescu” şi cuprinde 10 cântece: „Plopule, frunzele tale”, „Aoleu, soare rotund”, „Cuculeţ de la pădure”, „Cântec de militărie”, „De când Gheorghe-al meu s-a dus”, „La cireşul retezat”, „Mult mă-ntreabă inima”, „Măi neicuţă pentru tine”, „Apucai pe drum la vale” şi „Ionică cu părul creţ”. Acesta a fost realizat cu Orchestra de muzică populară a RTV, dirijor Marius Olmazu, în timp ce, celălalt, intitulat „Rău îmi pare după tine”, cu orchestra condusă de Gheorghe Vancu, Radu Voinescu, Marius Olmazu, Victor Predescu şi Ionel Banu. Dintre cele 15 piese voi  remarca: „Plopuşor cu frunza-n dungă”, „Rău îmi pare după lume”, „La fântâniţa din poartă”, „Frumuşel mai cântă cucu”, „Uită-te, neicuţă bine”, „Neicuţă din Drăgăneşti”, „Pe un deal frumos şi verde Brăduleţ de lângă mine”, „Vorbă mi-a trimis Gheorghiţă”, ”M-a trimis mama la vie”, „Mierlită când e bolnavă” sau „Busuioc, floare cătată”.

Interviu realizat de Ion PROCA

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri