De cinci ani, poetul Grigore Vieru ne privește din cer

S-a stins poetul, călimara i-a secat, de Lilia GHITIU

(în memoria lui Gr. Vieru)

S-a stins poetul, călimara i-a secat

El prea devreme-n veşnicie a plecat,

Era grăbit spre lumea de apoi,

El a plecat, dar gîndul tot îi era la noi!…

S-a stins poetul, steaua lui s-a reaprins,

Ea ne-ncălzeşte sufletul, deşi- i de neatins,

El cu penița-i fină a înşirat cuvinte,

Care păreau mai dulci, de gura lui rostite.

Măria Sa, poetul, cu lacrimi îşi umplea,

Călimara cînd cerneala , i se termina,

Cînta cuvîntul sfînt, dîndu-le el suflare,

Daca voia Vieru, vorbea chiar şi o floare!

Copiii au crescut, cu vorba-i dulce-n gînd,

El ca şi cum a fost – oriunde şi oricînd,

Poetul este unul şi viața una-i este,

Soarta-i era prea grea… el o facea poveste!

S-a stins poetul nostru, plînge şi mic şi mare,

Plînge şi frunza-n crîng, plînge pe cîmp o floare,

Înlăcrimat e cerul, pămîntu-i prea tăcut,

Soarele nu mai străluce… el a dispărut!

Plaiul moldav şi limba, poporu-i chinuit,

Cu-ntreaga lui ființă pe ele le-a iubit,

Le-a plîns şi rîs în şoaptă, poetul ne-ncetat,

De ce? Oare de ce… devreme a plecat?!…

Iartă-ne, Grigore, de Adrian PĂUNESCU

Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul

Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău

Trec lumânări aprinse spre Rai la Chişinău

Bat clopotele-n Ţară la moartea lui VIERU

De fapt pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine.

În vălmăşagul lumii isteric şi corupt

Adevărata Ţară se află de desubt

Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.

Mai că ieri Vieru venea la noi acasă

Şi ne purta de grijă cu sufletul lui bun

Şi în zadar cuvinte în cinstea lui se spun

Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.

Îngheaţă parcă focul pe toate-aceste vetre

Pe unde El, Divinul, a suferit nedrept

Cînd Iudele zdrobindu-i şi cap, şi scris, şi piept,

Pe străzi şi în ziare au dat în el cu pietre.

Cinstit şi vulnerabil, dar neîncercat de teamă

Siberia sfidând-o c-un pâlpâit plăpând

El ţara lui întreagă purtânduşi-o în gând

Când era suprem întrânsa ca-n propria lui mamă

Şi totuşi n-are nimeni o simplă remuşcare

Pentru calvarul zilnic al marelui Poet?

Şi totuşi n-are nimeni o urmă de regret

Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare?

Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii

Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc

În ură şi-n trădare copii noştri cresc

Mai oameni decât omul or să ajungă câinii!

În cel ce pleacă astăzi din strâmba noastră lume

A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam

Şi eminesciana pereche rîu şi ram

Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume

Se află în morminte o Românie-ntreagă

Şi am rămas deasupra nevrednici noi cei vii

Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi

Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă

S-a întunecat pământul şi lăcrimează cerul

Românii plâng plecarea poetului divin

Şi semne dinspre casă, şi din morminte vin,

Acum spre Eminescu a şi pornit Vieru.

Nefericită vremea noroaielor majore

Din nou se-aşează vamă şi graniţă-ntre fraţi

Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi

Îţi murmurăm adio şi iartă-ne , Grigore…

Poetul este viu, de Ana GODINA

Dimineaţă de iarnă,

pe braţe-i ziarul…

Conştiinţa e clară, dar e negru coşmarul.

O viaţă răpită atât de subit.

O frază durută: “Vieru a murit!”

Lătratul de câine puţin a încetat,

Se bucură în sine cei ce l-au judecat.

Pe loc nu le-a fost nici versul, nici cartea.

Sentinţa cea falsă e egală cu moartea.

Şi clopotul bate, poporul se-adună

Să-şi plângă poetul, “adio” să-i spună.

Şi chiar dacă corpul de-acum e în sicriu,

Cât versul răsună, poetul e viu.

(344 accesari)