16.1 C
Chișinău
luni, septembrie 27, 2021

Cine mai strânge azi sârma ghimpată? de Anca SIMINA

Must read

Comentarii recente

siminaDin România macaralelor care se înălţau la cer, mi-a rămas atât: blocul vecin din plăci de beton în care ne furişam când muncitorii învârteau mortarul, podul nou de la Cernavodă pe care ne trezeam toţi să-l vedem în zori când trenul „de tabără” se târa spre Constanţa şi un pod peste Prut pe care s-a dat năvală, în primăvara de după Revoluţie, când sute de mii de oameni treceau liberi printre grăniceri derutaţi. Uitat, poate firesc, şi într-o parte şi în cealaltă, podul acela pare azi un mit.

Erau atunci, în mai 1990, pe malul râului, un milion de oameni. S-au îndesat câte 7- 8 într-o maşină, şi-au lăsat Daciile şi Oltciturile în câmp, aproape de mal, şi s-au încolonat, cu copiii pe umeri, în cozile la care se aşezau încă mecanic, să treacă între ora 13.00 şi 19.00, cât le-a fost permis, dincolo.

Într-un puhoi care-şi ţinea respiraţia, cei care nu au încăput pe pod s-au agăţat de marginea colosului de fier, cu picioarele atârnate deasupra luciului apei, aşa cum se ţinuseră ani de zile de uşa autobuzului, căţăraţi pe scară. De sus alunecau în apă, nu oameni, ci flori.

De pe malul românesc, unul s-a aruncat în apă şi a pornit înot. L-a urmat altul, din partea cealaltă până când, în mijlocul râului oamenii aceia care, neavând până atunci decât o oră de program tv se uitau cu antene clandestine la tanti Ludmila, la „Povestea de seară” de la Chişinău ca acum la CNN, s-au prins într-o horă.

Din toate părţile, se auzeau nume. „Măi, a lu’ cutare! Unde eşti?” Nume de rude nevăzute de zeci de ani sau niciodată. Oameni necunoscuţi se îmbrăţişau, vedeau în insul la care se uitau prima dată o şansă de a pleca în sfârşit de acasă, întâia oară, într-o vizită în străinătate.

A curs cu „chemări” după Podul de Flori. Erau nişte hârtii administrative cu care treceai în cinci minute, încoace şi încolo, o graniţă închisă timp de 50 de ani. Cei mai mulţi habar n-aveau ce caută, nu cercetau obiective turistice şi n-aveau rude prea apropiate, dar se simţeau datori să-şi facă rost de „o chemare”. „Avem chemare!”, strigau dezlănţuiţi, în faţa blocului, copiii ai căror părinţi primeau prin poştă aşteptata veste. Cu toţii sfârşeau, previzibil, în talciocuri sau, dacă aveau noroc, în câteva caricaturi de magazine universale de tradiţie moscovită. De acolo m-am ales atunci, după o plecare a mamei la Chişinău, cu o pereche de pantofi ruseşti din piele, de un verde inimaginabil în neocomunismul românesc, pe care i-am purtat cu o oarecare aroganţă în primii ani de şcoală, dinainte să îmi vină bine şi mult după ce au început să mă strângă.

Ştiu, tot de atunci, o întâmplare. Pe malul de est, câţiva bărbaţi tineri veniseră pe 6 mai 1990 la Ungheni nu să treacă dincolo, ci să adune. Au tăiat şi au strâns apoi într-un val îmbâcsit de rugină sârma ghimpată de pe un kilometru de graniţă.

Pentru că noi nu aveam nici Dacie, nici Oltcit, n-am fost atunci acolo şi nici un an mai târziu, când s-a trecut invers, spre malul dinspre Vest. Despre Podul de Flori au vorbit însă zile în şir copiii la bloc şi vecinii, la ieşirea din schimburi. Când s-a întors de la şcoală, a doua zi, tata a compensat printr-un bilet pe care-l pusese bine, într-o servietă rusească, lângă extemporale. În valul de euforie, copiii de pe Prut îşi scriseseră adresele pe foi împăturite cu grijă şi le lăsaseră grămadă în braţele celor veniţi care le-au împărţit, acasă, cunoscuţilor. Aşteptau, în secret, un fir epic oricât de plicticos al vieţii de dincolo pe care aveau să o trăiască, citind.

Aşa mi-am scris, ani la rând, cu Nataşa. N-am văzut-o niciodată de-aproape, deşi, iată, se circulă acum liber. Nu ne imaginam pe atunci cum va arăta Skype sau Facebook, nu ne-am vorbit măcar la telefon; era scump, iar cabinele de pe stradă nu luau apeluri internaţionale. Ne-am scris însă despre vacanţe (ale lor la Soroca, ale noastre la Năvodari sau la Slănic Moldova) şi despre cărţi, ne-am trimis fotografii şi ne-am făcut planuri fără acoperire.  Şi-am aşteptat mulţi ani plicurile acelea cu cuvintele româneşti înşirate, ciudat, cu caligrafie rusească, până când nici nu mai ştiu care din noi a încetat să mai scrie.

În 20 de ani trecuţi de atunci, am avut colegi basarabeni şi prieteni fascinaţi de Moldova, dar n-am trecut niciodată dincolo. Graniţa de pe Prut s-a trasat gros, şi pe undeva firesc, în 2007, iar de atunci românii aceia „de dincolo” au devenit, de cele mai multe ori, doar suma decisivă a votanţilor în anii grei, electorali. Îi vedem uneori la ştiri ca fiind „cei 7000 cu domiciliul fictiv în acelaşi apartament pentru a-şi face buletin românesc”. Alteori ca cei cărora „Guvernul meu le-a oferit 5000 de burse” ori pe care „Guvernul meu îi va ajuta cu 90 de milioane de lei”, storcându-le apoi şi ultimul vot.

Nu îmi închipui, deci, că vor fi fost, în România, prea mulţi cei care să fi observat măcar asocierea care s-a semnat ieri la Bruxelles. Toţi ceilalţi ştiu însă că a fost şi greu şi, poate, şi riscant. Şi-ar trebui ca ei să fie cel puţin un milion, măcar câte au fost speranţele duse de Prut, în ‘90.

sursa: gandul.info

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri