14.2 C
Chișinău
duminică, septembrie 26, 2021

Apropo de domni și doamne de Vlad POHILĂ// Tinerimea Moldovei, 05.10.1990

Must read

Comentarii recente

imagesAvînd în vedere interesul manifestat față de utilizarea corectă a formulelor de adresare renăscute acum la noi, republicăm din gazeta de tiraj a Academiei un articol care ar putea să fie util cititorilor noștri.

Orice s-ar spune, dar felul cum ne adresăm unul altuia constituie un element însemnat al comportării civilizate, al culturii noastre generale. Pornind de la acest adevăr nu poate să nu ne bucure faptul că în R.S.S. Moldova au fost renăscute formele tradiționale de adresare „doamnă”, „domnișoară”, „domnule”, „domnilor” ( în scris mai apar și în forma abreviată: dnă, dră, dle, dlor, respectiv, dnelor). Faptul că aceste formule au prins atît de repede și, vrem să credem temeinic, nu trebuie să ne mire: ele nu-s niște „mofturi burghezo-moșierești”, cum ni se insufla pînă nu demult, ci constituie în primul rînd, niște semne ale politeței, respectului față de cei cu care comunicăm, fără a conține aluzii la apartenența socială. Dovezi ale caracterului lor democratic nu trebuie căutate prea departe: oricine știe că ospătarul, bunăoară, se adresează către clientul său „domnule („doamnă”, domnișoară”), dar și clienții săi – indiferent cine-s – muncitori, literați, miniștri, îi vor spune chelnerului tot „domnule”. Sau: studenții se apropie de profesori cu respectuasele „doamnă”, „domnule”, însă și aceștia se adresează către învățăcei „domnișoară”, „domnule”.

Formulele „doamnă”, „domnule” etc. vor strîmtora la sigur adresările gen „tovarășe”, „tovarășă” precum și pe cele în manieră rusească ( Gheorghe Vasilievici, Maria Gavrilovna), care-s străine poporului nostru, fiindu-ne impuse  după 1940 și care nu pot să nu ne amintească de stalinism, de politrucii N.K.V.D- ului, de colectivizare forțată și de alte grăzăvii.

Să medităm nițel asupra felului cum utilizăm formele de adresare renăscute.

În locurile publice, dar și oriunde în altă parte cînd ne adresăm unor persoane necunoscute, le folosim așa cum sunt ele: „doamnă”, „domnișoară”, „domnule”. În fața unui auditoriu ne vom adresa respectînd obligatoriu această consecutivitate: „Doamnelor, domnișoarelor și domnilor” (se poate și mai simplu: „Doamnelor și domnilor”), în nici un caz în ordine inversă. La serviciu, în învățămînt, în delegații (deplasări) etc. activități similare vom recurge la aceste vocative, însoțindu-le de cuvintele ce indică profesiunea (postul, funcția) persoanei căreia ne adresăm: „doamnă profesoară ( doctor, ministru)”, „domnul inginer (redactor, director)”, „domnișoară învățătoare” ș.a.m.d.

Atunci cînd ne adresăm către o persoană cunoscută sau prezentată nouă e recomandabil să folosim pe lîngă formulele susnumite numele de familie: doamnă Cibotaru, domnișoară Popescu, domnule Prisăcaru. Prenumele și numele de familie vor însoți aceste vocative mai ales cînd prezentăm pe cineva: doamna Maria Ionescu, domnul Ion Mihăileanu etc. (Nu-i greșită, dar nu-i recomandabilă utilizarea doar a prenumelui în asemenea situații, ca, de exemplu domnul (domnule) Ion, doamna (doamnă) Maria, evitarea acestor îmbinări ne este dictată de tradiția noastră, precum și de practica altor popoare înrudite: dacă la polonezi sau unguri este absolut firesc să te adresezi după schema „ doamnă (domnișoară, domnule)”, plus prenumele, apoi la francezi a spune madame Veronique sau monsieur Richard este un semn de nepolitețe ori chiar de proastă creștere.

Iar acum să vedem cînd nu trebuie utilizate formele de adresare politicoasă la care am revenit, cu atît mai mult cu cît unii cam fac abuz de ele.

Nu le vom folosi în nici un caz cînd ne prezentăm altcuiva. Nu-i modest, și prin urmare, nu-i frumos să ne prezentăm astfel: mă numesc domnul Ion Popescu, sunt doamna Angela Dogaru. Las’ mai bine să ne numească alții domn (doamnă, domnișoară), iar fiecare dintre noi se va recomanda altcuiva pur și simplu cu prenumele și numele, sau cu numai unul dintre acestea: mă numesc Maria (Grozavu), sunt Ion (Vasiliu). Nu trebuie întrebuințate cuvintele domn, doamnă cu referire la cei plecați din viață. Așadar, oricît de mare ne-ar fi respectul și dragostea pentru unele personalități din trecutul nostru se poate spune, bunăoară, doamna Veronica Micle sau domnul Alexei Mateevici. Nefiresc și, deci, nerecomandabil este a ne adresa în acest fel: domnul Ivan Grigorievici sau doamna Galina Mihailovna.  În acest caz e suficient să amintim doar numele de familie și prenumele: domnul (Ivan) Petrov, doamna (Alla) Morozov (-a). Nerecomandabilă, ba chiar condamnabilă e și adresarea gen domnule (doamnă) plus prenumele tatălui (domnule Ion Vasile, de ex., pentru cineva care e mai scris în documentele de identitate Ivan Vasilievici) sau doamnă Maria Lazăr (pentru învățătoarea de ieri Maria Lazarovna). Această formă de fixare a identității prenumele și prenumele tatălui, urmate de numele de familie, formă legiferată la noi anul trecut, este destinată exclusiv documentelor, nu și comunicării prin viu grai. În fine, menționăm că adresările cu „doamnă”, „domnișoară”, „domnule”, nu se practică în relațiile dintre persoanele dintre apropiate (soț – soție, logodnic – logodnică, frate – soră, ș.a.m.d).

Încă o problemă este și cea a alegerii între formele „doamnă – domnișoară” cînd ne adresăm unei femei (relativ mai tinere). Într-adevăr, cum să nimerești mai bine, luînd capăt de vorbă cu o femeie necunoscută: spunîndu-i „doamnă” sau „domnișoară”? E de reținut că „doamnă” în contextul comunicării înseamnă, mai întîi de toate, o atitudine frumoasă față de orice reprezentantă a sexului frumos, indiferent de starea civilă, de aceea nu-i cazul să se supere tinerele atunci cînd cineva le spune „doamnă”, iar ele încă nu sunt căsătorite. Către femeile tinere mai putem auzi adresîndu-se  și cu „domniță”, „duduie”, „duduță” – nici aceste cuvinte nu conțin nimic ironic, peiorativ, atîta doar că-s mai rar utilizate și par întrucîtva neobișnuite.

În sfîrșit, menționăm că noua viață a formulelor de adresare la care ne-am referit nu trebuie să excludă în nici un caz utilizarea altor, ca, de pildă, „tanti” și „nene” sau a unora mai vechi cum sunt: „mătușă”, „moșule”, „lele”, „țacă”, „bade”, „nană”, „nanule”, „nașă”, „nașule”, „fină”, „finule”, „cumătră”, „cumătre”, etc. Și acestea urmează a fi păstrate, ca o parte a patrimoniului nostru lexical și etic, spiritual în genere, păstrate și transmise din generație în generație.

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri