3.2 C
Chișinău
sâmbătă, 4 decembrie, 2021

Angela Aramă: Genomul marcat de abandon

Must read

Comentarii recente

Nastase conferinta de presa PCDAOare cine nu s-a întrebat vreodată de ce Republica Moldova, în cei aproape 25 de ani de independenţă, nu a reuşit să evolueze, ci dimpotrivă, a regresat sistematic, înfruntând o criză după alta?

De ce nu s-au construit decât palate ale oficialilor de rang înalt şi ale apropiaţilor lor, în rest totul rămânând în paragină, într-o degradare continuă? De ce, deşi listele electorale indică o creştere substanţială a numărului de alegători, mii de cetăţeni ai acestul stat îl părăsesc anual, iar satele ”îmbătrânesc” cu o viteză ieşită din comun? De ce, deşi partenerii de dezvoltare au investit milioane în Republica Moldova, nu există, practic, dovezi concludente că aceşti bani au contribuit la prosperarea cetăţenilor simpli? Altfel spus, de ce RM e mai degrabă o RâMă, zvârcolindu-se în noroiul pestilenţial al neputinţei, decât o ţară în care cetăţenii proprii se simt cât de cât confortabil?

Probabil răspunsul la aceste întrebări chinuitoare vine şi din începuturile vitrege ale devenirii noastre istorice. Mă refer la acel groaznic an 1940, când, oricât de eufemisitic am încerca să definim momentul, tot un abandon rămâne – am fost părăsiţi, rupţi de ”acasă”, pomenindu-ne peste  noapte orfani fără drepturi, cu demnitatea îngenunchiată, cu proverbul despre sabia ce nu taie capetele aplecate, spus pe jumătate. Oamenii care au îndrăznit, totuşi ”să vadă soarele”, au fost şterşi din registrele vieţii, deportaţi, măcelăriţi, masacraţi aidoma celor circa 3000 de români, mitraliaţi fără milă la Fântâna Albă. Doar pentru faptul că şi-au dorit să meargă acasă, în România.

Odată cu venirea sovieticilor, această palmă de pământ a fost decapitată prin decimarea intelectualităţii şi a gospodarilor şi tot ce a mai crescut ulterior a fost cumva alterat, strâmb, firav şi cu vorba deschisă doar pe jumătate, ca şi proverbul amintit mai sus. Iar genomul naţional a fost marcat pentru cine ştie cât tmp înainte de o degenerescenţă psihică extrem de nocivă – frica de abandon.

Apoi să nu uităm de anii de foamete, acel genocid cumplit, în timpul căruia au fost cazuri când mamele îşi sacrificau nou-născuţii pentru a-şi hrăni copiii mai mărişori. Tatăl meu mi-a povestit despre un unchi de-al lui, care s-a smintit pe atunci şi nu şi-a mai revenit până la moarte: dacă vedea vreo oală ce fierbe pe foc, băga mâna în apa clocotită ca să scoată bucata de carne (sau ce-o mai fi fost pe-acolo), îndesând-o imediat în gură. Mâinile îi erau mereu infectate, supurânde, căci rănile nu reuşeau să se tămăduiască… Şi iarăşi genomul nostru a fost vătămat, însemnat cu fierul roşu al fricii de foamete, de sărăcie. Foametea, sărăcia sunt egale cu moartea!

Din păcate particularităţile noastre ereditare ca entitate statală nu au avut norocul să fie completate cu caracteristici pozitive: nu am obţinut victorii prea mari, nu am câştigat războaie, nu am evoluat înspre bunăstare, nu am reuşit deloc să scoatem robul din noi. Renaşterea anilor 90 ai secolului trecut nu a determinat un salt ireversibil spre bine, chiar dacă a fost extrem de importantă ca fenomen istoric. Frica de abandon şi frica de sărăcie au rămas incrustate ca un stigmat pe caracterul nostru naţional şi au  creat  generaţii de oameni mai mult sau mai puţin frustraţi, cu o identitate artificială, plutind în iluzii false (ca nişte plăntuţe aeriene) din cauza lipsei rădăcinilor, laşi, fără curajul de a lupta (căci, sabia…), cu o mentalitate hoţomană indusă de teama acerbă de a nu suferi din nou. Şi astea toate pe fondul pesimismului general prin care se caracterizează balcanicii… O moştenire grea, vitregă… de jele…

După renaşterea naţională, am fi avut şansa unei propulsări palpabile pe o cale europeană de dezvoltare, dacă nu am fi revenit aproape imediat la inerţia deznaţionalizării. Preşedinţii noştri au dat mereu înapoi, ca nişte antene de melci speriaţi. Mircea Snegur a blagoslovit Constituţia cu ”limba-i moldovenească” şi s-a pupat cu Smirnov la Moscova, eructând timid din cauza bulelor din şampania împăciuitoare. Petru Lucinschi a interzis în general glotonimul ”limba română”, poreclită de atunci ”limbă de stat” şi ”limba noastră”. Vladimir Voronin, deşi a avut o limpezire de viziune şi a cuprins-o tandru pe madame Durieux, a revenit într-un timp scurt la politicile sale românofobe, hostropăţul interimatului a fost un total dezastru, iar Nicolae Timofti a fost şi este o marionetă, care s-a distins serios doar prin atribuirea criminală a Ordinului Republicii lui Plahotniuc, Filat şi Ghimpu.

Dar continuarea deznaţionalizării, a negării identităţii veridice a moldovenilor la nivel oficial, nu a fost de departe singura cutumă nefastă (iniţiată de sovietici şi perpetuată de noi înşine mai târziu cu mândria şi prostia ex-imperialistului) la care am revenit după proclamarea independenţei. Ba mai rău, i s-a adăugat şi acea permanentă confruntare interetnică, care ne-a ţinut departe de orice tentativă de a contura o idee naţională, care ne-ar fi făcut mai puternici. Sovieticii, prin Rusia lui Putin şi prin mentalitatea noastră zăpăcită de manipulare, au continuat să fie stăpânii noştri. Frica acerbă de sărăcie şi obiceiurile deprinse de pe timpul URSS (penuria produselor de calitate a născut perversiunile numite ”a face rost” şi  ”a şuti” tot ce nu stă bine) a definit şi noua clasă de afacerişti, care a crescut ca pe drojdii şi chiar a dat peste marginea ligheanului. Sacourile roşii, vineţii şi de culoarea vişinei putrede au invadat culoarele instituţiilor de stat, amestecându-se cu sacourile negre, maro şi gri ale funcţionarilor mai mari şi mai mici.

Oh, ce s-a mai bucurat de libertate tot moldoveanul! Poduri de flori, escapade prin evropa, şuste barosane pe un du-te-vino halucinant cu televizoare, polonice, roţi de biciclete, jeanşi şi multe alte ”difiţâturi”, ”strelci” şi jafuri la drumul mare, bani vânturaţi pe meleagurile euro-asiatice în pungi, saci şi alte transporturi, prihvatizări ca la drumul mare, beţii aproape letale prin hotelurile bucureştene ale scriitorilor basarabeni fericiţi că sunt şi ei luaţi în seamă de marea literatură, cumetrii şi şaşlâci la greu cu cei care ”trebu”… Timpurile s-au schimbat, dar oare am evoluat noi?

Acum avem o ţară capturată  de un oligarh, care are o armată de trepăduşi infiltraţi metodic în instituţiile statului, care şi-a cumpărat cu uşurinţă o majoritate parlamentară, şi-a tras un guvern şi o preşedenţie, care a devalizat băncile şi ne scuipă printre dinţi din turnul său de fildeş. Am ajuns aici pentru că suntem aceiaşi frustraţi, dispuşi să votăm în funcţii de stat hoţi redutabili gen Shor (ei şi, dacă a furat, toţi fură, dar e bogat şi o să ne dea şi nouă ceva!), ne vindem pentru o brumă de bani şi te miri ce funcţie, ascundem capul în nisip atâta timp cât crimele nu ne privesc direct, iar apoi ne plângem că nimeni nu ne susţine şi toţi sunt dobitoci, căutăm purici celor care îndrăznesc să fie activi din punct de vedere civic şi nu ne clintim din loc, căci ”lasă, că-i bine şi aşa!”

Ce-i de făcut? Mentalitatea populară ne se schimbă peste noapte, evident. Dar trebuie să începem de undeva. Conştientizarea moştenirii noastre genetice, acceptarea ei aşa cum este (cu bune şi cu rele), ar fi un prim pas. Asumarea responsabilităţii pentru tot ce se întâmplă nu doar în familia noastră, ci şi în ţara noastră, ar fi al doilea pas. Politicienii cocoţaţi în fruntea statului nu au picat acolo din cer – noi i-am ales! Şi trebuie să fim mereu cu ochii pe ei ca să-i putem admonesta la fiecare abatere, să le cerem demisia, să punem presiune pe ei, ca să nu uite pentru ce stau acolo. Nu o va face nimeni în locul nostru – nici alţi politicieni, nici partenerii de dezvoltare, nici România sau Rusia. Nici Dumnezeu. Nu există eliberatori în altă parte, decât în noi înşine. O clasă politică nouă nu se poate naşte din cetăţeni frustraţi, laşi, invidioşi, leneşi etc., ci numai din cetăţeni integri, curajoşi, activi, compasionali şi implicaţi în treburile cetăţii. Cetăţeni, care se pot solidariza (indiferent de etnie, religie, simpatii politice sau de alt gen) pentru binele ţării şi, deci, al lor înşişi.

Angela Aramă

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri