8.3 C
Chișinău
vineri, septembrie 24, 2021

80 de ani de la nașterea lui Serghei Lunchevici

Must read

Comentarii recente

94019352d0d8988001de9722772e3e05_200Violonistul și dirijorul moldovean, Serghei Lunchevici, ar fi sărbătorit astăzi 80 de ani de la naștere. Maestru şi Artist al poporului, deţinător al Ordinului Republicii, iar din 2003 numele lui îl poartă Filarmonica Națională.

Câțiva ani în urmă, scriitorul Ion Proca a editat biografia romanțată despre viața și activitatea lui Serghei Lunchevici. Cartea conține scrisori descifrabile pentru Serghei Lunchevici și acei care nu l-au uitat. În a 25-a scrisoare, autorul relatează cum a sărbătorit violonistul împlinirea a 50 de ani.

„La fine de aprilie 1984 s-a întâmplat că dumneata să rotunjeşti o jumătate de secol. Aceasta ar însemna pentru un longeviv cam o amiază a vieţii. Înaripat de splendorile muzicii, înconjurat de Olguţa şi nepoţelul Vlad, aţi petrecut jubileul mai întâi la Filarmonică şi mai apoi acasă, într-un spaţiu intim, între flori şi viori, între pereţii îmbietoarei case mari, acolo unde venea pe furiş coana Inspiraţie şi atunci dumneata stăteai până se stingeau felinarele de pe bulevard şi îţi aminteai de cele trecute şi mai ales de ritmurile muzicii, care te urmăreau ca o obsesie.

În acea seară, după ce colegii te-au felicitat şi au rostit cuvinte de îmbărbătare, cuvinte sincere, izvorâte tot din aleanul muzicii, ţi-ai amintit de „Vârsta de aur a unei viori”, expusă cu mult har de tânărul dumitale prieten, compozitorul Constantin Rusnac, despre care ţi-am scris, că a editat micul dicţionar pentru vânători şi pescari.

Ţin bine minte acea zi de primăvară a anului 1969, când conducătorul tezei mele de diplomă, Gleb Ceaicovschii, entuziasmat de cele câteva prelucrări de melodii populare pe care le realizasem pentru orchestra „Folclor”, m-a recomandat lui Serghei Lunchevici, care tocmai pregătea un nou program al „Fluieraşului”. Am avut emoţii. Emoţii explicabile, de altfel, la gândul, că prima vioară a formaţiei „Fluieraş” cunoscută în toată ţara şi după hotarele ei, va sta de vorbă cu mine. Nesiguranţa şi stânjeneala mea au cedat locul unei curiozităţi fireşti. Nu ştiam: va risca, totuşi, maestrul să încredinţeze un loc din programul faimoasei orchestre unui simplu student de la facultatea de muzicologie, care abia reuşise să cutreiere câteva sate în căutarea fermecătoarelor melodii populare, unui tânăr muzician, ne mânuia contrabasul în orchestra ansamblului „Hora” şi făcuse doar câteva prelucrări folclorice, ce-i drept, sub nemijlocita supraveghere a lui Dumitru Blajinu? Încercam să mi-l închipui pe Serghei Lunchevici în afara scenei, fără vioară, dar în zadar… În memorie îmi apărea doar fotografia lui de pe unul dintre primele sale afişe, dăruite prin 1959-60 părinţilor mei de către Alexei Botoşanu, cimpoiaşul şi clarinetul orchestrei, şi consăteanul meu, în timpul unui turneu al „Fluieraşului” în nordul Moldovei. Mama ia găsit câteva pioneze şi l-a pus la locul cel mai văzut din casă, unde se găseşte şi până în ziua de azi. Hârtia s-a îngălbenit puţin, dar mama nu-l scoate. Zice că amintirea frumoasă, chiar dacă şi este puţin decolorată de timp, trebuie păstrată. Şi de câte ori priveşte afişul, zice ea, în memorie îi revine acel concert din preajma anilor ’60, cu vioara lui Serghei Lunchevici, cimpoiul lui Alexei Botoşanu, vocea Tamarei Ciobanu şi a lui Gheorghe Eşanu. (Cred, că afişul acesta a stimulat, într-un fel, şi începuturile carierei mele muzicale.)

Întâlnirea a avut loc pe neaşteptate… Nici n-au reuşit să-mi depăn gândurile la sfârşit, să-mi răspund îndoielilor ce mă copleşeau, că am şi fost prezentat unui bărbat, cu care vorbeam pentru prima dată, deşi îl cunoşteam de demult. N-aş putea  să-i fac o descriere exactă, un portret cât de cât convingător, dar ţin bine minte, că ceea ce m-a impresionat îndeosebi, au fost ochii. Ochii spuneau foarte mult despre cel căruia îi aparţineau. În primul rând, am citit în ei o încredere absolută în ceea ce face şi am simţit, că acelaşi lucru se cere şi de la mine! Am mai simţit, că, dacă nu voi fi sigur de ceea ce voi facem această primă întâlnire, posibil, ar putea să fie şi ultima. Ori poate privirea ceea pătrunzătoare mă făcea să exagerez…

Mi-a propus să scriu o piesă concertantă pentru orchestră. Am acceptat, bineînţeles, nu înainte, însă, de a-mi exprima unele îndoieli privind rezultatul (probabil, nu numai din modestie). Am scris o fantezie, în care am folosit şi două teme culese de la vioristul Gheorghe Angheluş din satul natal Trebisăuţi. Chiar în ziua când am prezentat lucrarea în cabinetul lui Teodor Marin, conducătorul artistic al Filarmonicii, Lunchevici a şi botezat-o „Sârba din Trebisăuţi”. De altfel, el a fost şi naşul altor lucrări semnate de mine special pentru „Fluieraş”. Succesul acestei fantezii, care mai târziu a fost înregistrată şi pe disc, a constituit un moment important în evoluţia mea de autor de muzică. Şi, bineînţeles, că un rol hotărâtor în această evoluţie l-a jucat ochiul sigur, de mentor al lui Serghei Lunchevici.

Au urmat un şir de prelucrări şi aranjamente de cântece şi melodii populare, apoi „Rapsodia Nistrului”, la care ţin mult, pentru ca la sfârşitul anului 1975 să vin cu „Sărbătoreasca” piesă concertantă de virtuozitatea pentru orchestră mare de muzică populară moldovenească, consacrată congresului XIV al PC al Moldovei şi prezentată cu acest prilej de Serghei Lunchevici pe scena palatul „Octombrie” din Chişinău. În timpul lucrului asupra piesei am avut mai multe întâlniri cu dirijorul, în timpul cărora îi făceam cunoscut materialul muzical al creaţiei. Adesea convorbirile aveau lor la telefon: îi cântam la receptor un fragment sau altul. Mă impresiona felul lui de a te convinge, de a sesiza exact neajunsurile, de a te încuraja în momentele de reuşită. Uneori lua vioara şi cânta fragmente ce i le propuneam. Şi, după felul cum le cânta, înţelegeam, că nu ne mai aflăm în odaia de la etajul 4 de pe bulevardul Negruzzi, alături de frumoasa panoplie, cu care Lunchevici se mândreşte (nu mai puţin, decât cu vioara şi arcuşul), ci ne găsim într-o sală de concert, iar între noi sunt aceleaşi relaţii ca între interpret şi public. Cu excepţia doar, că un fragment putea fi interpretat de câteva ori, în diferite trăsături de arcuş şi nuanţe, violonistul căutând cu aceeaşi ochi pătrunzători reacţia „publicului”, adică a mea, şi optând, în sfârşit, pentru varianta cea mai reuşită. De obicei, după cum m-am convins mai târziu, nu dădea greş.

Cred, că ipostaza de interpret a lui Lunchevici-violonistul nu poate lăsa indiferent pe nimeni dintre cei ce-l ascultă. Vioara sa emite un sunet de o intensitate vibrantă, de o nuanţă catifelată aleasă, ce exprimă convingător şi inspirat un gând muzical, o imagine, o dispoziţie. Probabil, este unul dintre puţini violonişti, pentru care încrederea în forţele proprii e mai presus decât calităţile sonore ale instrumentului. Ai impresia, că poate emite sunete catifelate din dintr-o vioară-jucărie. După concert, de Lunchevici se apropiau violonişti, exprimându-şi admiraţia şi, totodată, curiozitatea de a vedea o vioară confecţionată (după cum erau convinşi) de celebri meşteri italieni. Şi mare le era dezamăgirea, când la prima trăsătură de arcuş se convingeau, că au în faţă un instrument ordinar. Cum, se întrebau ei, un astfel de instrument poate să vibreze la un mod atât de convingător? Din păcate, şi aceasta nu pot să n-o spun, „Balada” lui Ciprian Porumbescu a rămas ultima creaţie, în care vioara lui Serghei Lunchevici a atins culmile perfecţiunii, şi de atunci ea continuă să tacă. Ce-i drept, îi auzim din când în când vocea contopită cu unisonul celorlalte viori ale „Fluieraşului”, dar, totuşi, menirea ei este alta… Cunoscându-i exigenţele, reproşul, probabil, poate fi adresat mai degrabă nouă, compozitorilor, care până acum n-am scris o creaţie demnă de vioara lui Serghei Lunchevici.

„Sărbătoreasca” s-a bucurat de succes. Ea a fost lansată şi purtată de purtată de „Fluieraş” pe toate meridianele globului, avându-l ca primaş pe neobositul Serghei Lunchevici. Apoi au urmat fantezia „Ornamentate”, „Polca-drăgaica”, tabloul muzical „Moldova”, interpret la concertul festiv, consacrat delegaţiilor Congresului XXVI al PCUS.

Astăzi relaţiile mele cu „Fluieraşul” au devenit ceva mai reci. Sper, temporar. În prezent abordez, mai mult, cântecul de estradă, pentru copii, muzica pentru cor, teatru şi film. Probabil, e şi natural să cauţi a te manifesta în diferite genuri ale artei componistice. Şi, totuşi, sper, ca o nouă colaborare cu dirijorul şi violonistul Serghei Lunchevici să-mi aducă aceleaşi satisfacţii sufleteşti, pe care le-am avut când am scris „Sârba din Trebisăuţi”, „Sărbătoreasca”, „Rapsodia Nistrului”.

 

- Advertisement -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele știri